Horia Sima

 

SFÂRSITUL UNEI

DOMNII SÂNGEROASE

 

 

 

CUPRINS

 

PARTEA ÎNTÂIA: PREGATIRI PENTRU REVOLUTIE

1. Iesim din închisoare

2. Ce-am gasit la Berlin

3. Caderea lui Armand Calinescu si razboiul

4. Reorganizarea

5. În cautarea unui plan

6. Un sol din tara

7. Întâmplari din garnizoana

8. Val de arestari în tara

9. În lupta cu greutatile

10. Legamântul

11. Moartea Profesorului Nae Ionescu

12. Destinderea

13. Întâia delegatie legionara din tara

14. Momentul norvegian

15. Expeditia se pune în mars

16. A doua delegatie legionara din tara

17. Plecarea lui Petrascu

18. În divergenta cu Papanace

 

PARTEA A DOUA: DEZASTRUL EXPEDITIEI ÎN IUGOSLAVIA

1. În drum spre Banatul Sârbesc

2. O stralucita performanta

3. Ofensiva germana din Vest

4. Surprinsi de Sârbi la Ofcea

5. Fuga în necunoscut

6. Din nou atacati la Vladimirovat

7. Un mars fortat în noapte

8. Popasul de la Vârset

9. Trecerea în România

10. Pe pamânt românesc la Latunas

11. Înconjurati de jandarmi

12. Ultima batalie

 

PARTEA A TREIA: DE LA MOARTE LA VIATA

1. O noapte la Clopodia

2. La Legiunea de Jandarmi din Timisoara

3. Transportat la Bucuresti

4. În fata Generalului Bengliu

5. Întrevederea cu Ghelmegeanu

6. La Siguranta

7. Cabinetul lui Nicki Stefanescu

8. Erai în mâinile noastre...

9. Atentatul din Noiembrie

10. "Codreanu e de vina"

11. Organizatia terorista a Garzii de Fier

12. Ce cred de frontul din Franta?

13. "Domnule Sima, trebuie sa ne întelegem"

14. Intra pe scena Moruzov

15. Viata la Siguranta

16. Dezarmarea pistolarilor

17. Contactele cu legionarii

18. Cum s-a desfasurat operatia

19. Faza politica

20. Îsi face aparitia Generalul Coroama

21. Momente de tensiune

22. Despre permanentele Statului

23. Din nou în fata lui Ghelmegeanu

24. Un ultim mesager al Palatului: Urdareanu

25. În libertate

26. O ultima privire

 

PARTEA A PATRA: COLABORAREA CU REGELE CAROL

1. Starea mea sufleteasca

2. Ce s-a petrecut afara

3. Eliberarea lui Traian Borobaru

4. În actiune pentru noul partid

5. Întâlnirea cu Profesorul Codreanu

6. La Hotelul Împaratul Traian

7. Un mesaj de la Virgil Ionescu

8. Audienta la Rege

9. Înfiintarea Partidului Natiunii

10. Un gest istoric al Profesorului Codreanu

11. Petrascu este adus la Bucuresti

12. Ce s-a petrecut la Berlin

13. O noua delegatie legionara la Berlin

14. În drum spre Brad

15. Rechemat telefonic la Bucuresti

16. Rapirea Basarabiei si a Bucovinei de Nord

17. Ultimatumul rusesc si Consiliul de Coroana

18. Tara pe drumul bolsevizarii

19. Întâlnirea cu Generalul Antonescu

20. Subsecretar de Stat în guvernul Tatarascu

21. Asist la Consiliul de Ministri

22. O campanie memorabila

23. Hermann von Ritgen

24. O întrevedere dramatica cu Tatarascu

25. 2 Iulie 1940

26. Guvernul Gigurtu

27. Alte masti, aceeasi piesa

28. Demisia

 

PARTEA A CINCEA: DRUMURILE SE DESPART

1. Linia miscarii

2. Raspândesc textul demisiei

3. Budisteanu îmi ia locul

4. Moruzov speriat

5. O interventie a lui Vasile Iasinschi

6. Campanie pentru rasturnarea guvernului Gigurtu

7. O torpila de la Berlin

8. Adunarea de la Budisteanu

9. Constituirea Forului Legionar

10. Problema sefiei

11. Jocul german

12. Din nou la Palat

13. Internarea Generalului Antonescu

14. Politica externa a Guvernului Gigurtu

15. Masuri contra evreilor

16. Întrevederi politice

17. Gigurtu si Manoilescu la Berchtesgaden

18. Grigore Gafencu la Moscova

19. Ministrii legionari nu demisioneaza

20. O intriga a Legatiei Engleze

21. La rascruce

22. Un drum prin Ardeal

23. O noua lovitura de la Berlin

24. O convorbire semnificativa

25. Întâlnirea fruntasilor ardeleni în casa lui Gigurtu

26. Edith von Coller

27. Ultima audienta la Rege

 

PARTEA A SASEA: FRONTUL SE REFACE

1. Intensificarea pregatirilor

2. Ostilitati nedeclarate

3. Profesorul Codreanu la Calimanesti

4. Un ajutor providential

5. Conferinta româno-ungara de la Turnu Severin

6. Concentrat la regiment

7. Misiunea lui Valer Moldovan la Berlin

8. Evolutia lui Moruzov

9. O conferinta în patru

10. În vizuina lui Moruzov

11. Moruzov ma invita la Canaris

12. Forul Legionar si revolutia

13. O convorbire cu Horia Codreanu

14. Manifestul si tiparirea lui

15. Cauzele dictaturii de la Viena

16. Un Consiliu de Coroana sui-generis

17. Pierderea Ardealului de Nord

18. Schimbarea datei

19. Planul lui Rotea

20. Curierii destinului

21. "Deutschland braucht Ruhe"

22. Moruzov cade în dizgratie

23. Eliberarea Generalului Antonescu

24. Defectiunea Profesorului Codreanu

25. Ultimele întrevederi politice

26. Maniu ajuta pe Rege

 

PARTEA A SAPTEA: MINUNEA ARHANGHELULUI

1. Planul de batalie

2. O ultima privire asupra situatiei externe

3. Plecarea la Brasov

4. Luptele de la Brasov

5. Ofensiva legionara de la Constanta

6. Brava Capitala

7. În dimineata de 4 Septembrie

8. Generalul Antonescu, Presedintele de Consiliu

9. Eliberarea legionarilor

10. Manifestatia de la Brasov

11. Generalul Antonescu investit cu puteri depline

12. Arestarea lui Moruzov

13. O noapte cu Mihai Antonescu la Brasov

14. În aceeasi noapte, se prabusea Regele Carol

15. Întoarcerea la Bucuresti

16. Plecarea Regelui din tara

17. Sef al miscarii legionare

18. Consideratiuni finale

 

 

RÂNDURI PENTRU CITITOR

 

Volumul de fata apartine memoriilor mele si cuprinde perioada de la 10 Decembrie 1939 pâna la 6 Septembrie 1940 – acea faza din istoria Legiunii când s-a dat ultima batalie contra Regelui Carol si care s-a încheiat cu renuntarea acestui la Tron.

 

Marimea acestui volum se explica prin multimea evenimentelor care s-au îngramadit în acest scurt interval de timp, caci n-a fost zi în care sa nu se fi petrecut ceva important. Mai trebuie tinut seama si de faptul ca întâmplarile care au izbucnit la suprafata si sunt cunoscute de toata lumea nu pot fi deplin întelese fara a se cunoaste tesatura lor intima, reteaua sutelor de amanunte din care ele s-au plamadit. Am preferat sa lungesc expunerea decât sa las lucrurile nelamurite.

 

Cu aceasta carte, sper ca am contribuit la cunoasterea si deslusirea uneia din cele mai tragice epoci din viata neamului nostru.

 

HORIA SIMA

 

24 IUNIE 1977 – Anul Semicentenarului

 

 

PARTEA ÎNTÂIA

 

PREGATIRI PENTRU REVOLUTIE

 

1. Iesim din închisoare

 

În preajma Craciunului, dupa aproape doua saptamâni de sedere în închisoarea din Graz, suntem pusi în libertate. La trecerea frontierei iugoslave pe la Maribor, în noaptea de 9/10 Decembrie 1939, am cazut în mâinile granicerilor nemti, pe teritoriul localitatii de frontiera Spielfeld si, pâna la lamurirea situatiei noastre, politia din Graz, care facea cercetarile, ne-a depus la închisoarea locala. Odata cu mine au intrat în închisoare, Rosu Octavian, Traian Borobaru si Iosif Vasiu. Un alt grup, format din Boian Ion, Popa Ion, Vintan Valeriu si Tolcea Ion, plecat din Iugoslavia înaintea noastra, a avut aceeasi soarta. Ne-am gasit cu totii la ora de plimbare a detinutilor, în curtea interioara a închisorii.

 

Ni s-a dat voie sa scriem si, gratie interventiei facute la Berlin de Preotul Dumitrescu-Borsa, seful legionarilor din Germania, si de Dr.Victor Biris, n-am zabovit prea mult îndaratul ferestrelor zabrelite. A mai contribuit la grabirea eliberarii noastre si declaratia lui Rosu la ancheta: acesta fusese la Legatia germana din Belgrad, în timpul când eram acolo, si solicitase viza de intrare în Germania pentru grupul de legionari sositi în Iugoslavia. Legatia germana a cerut instructiuni de la Berlin, dar noi n-am mai putut astepta sosirea raspunsului, având politia sârba pe urmele noastre. Totusi interventia si-a dat mai târziu roadele: grupul nostru fiind semnalat la Berlin, eliberarea lui n-a mai facut obiectul unor cercetari speciale, care durau de obicei mai bine de o luna.

 

Am iesit pe poarta închisorii bucurându-ne ca niste copii în prima zi de vacanta. pentru câteva ore, viata patrundea navalnic în sufletul nostru.

Grazul este un oras de munte, de aspect medieval. Alergam pe strazi, sorbindu-i cu nesat imaginile. Sub învelisul zapezii, casele evocau o lume de basm si de frumuseti pierdute. Populatia se pregatea de Craciun, un Craciun de razboi, fara vitrine încarcate.

 

Ne uitam unul la altul si nu ne vine a crede ca suntem liberi. O senzatie ciudata pune stapânire pe noi. Dupa lunile de încordare din tara si din Iugoslavia, pe care le-am trait clipa de clipa cu moartea pe urmele noastre, pare ca pasim într-o viata ireala, care nu-i a noastra.

Ne trebuie un timp de adaptare. Reflexele omului liber nu mai functioneaza. E de crezut oare ca poti sa umbli pe strazi si altfel decât sa privesti fara teama în dreapta si stânga, la fata si miscarile fiecarui trecator, fara sa te expui unei întâlniri fatale? E o stare anormala, o întrerupere a existentei noastre anterioare, în care norma de viata era fereala si ascunzisul.

 

Mizeria în care ne aflam nu ne strica voiosia, dar suntem siliti sa luam act de ea. Suntem opt insi si nu avem o centima în buzunar. N-avem cu ce pleca la Berlin. N-avem de mâncare si nici bani sa ne cumparam o bucata de pâine. La plecarea din Iugoslavia, ne-am împartit ultimii bani – preschimbati în marci – în asa fel încât fiecare grup sa poata ajunge cu trenul pâna la Viena.

Un grup avea 100 de marci, alt grup 80 de marci. Banii acestia ne-au fost ridicati în cursul perchezitiei ce nu s-a facut la politia de frontiera din Spielfeld. Cine introduce moneda germana în Reich, este pasibil de aspre pedepse, dupa noile dispozitii de razboi.

Noi, fiind refugiati politici, nu eram amenintati de rigorile legii, dar moneda introdusa ilicit în Germania a fost varsata în Casa Statului German.

 

Chestiunea mesei am rezolvat-o obtinând niste bonuri de la Primarie pentru o cantina a Ajutorului de Iarna (WHW). Cât priveste banii, ne-am hotarât sa ne adresam autoritatilor vamale din Graz, unde erau depusi. L-am luat pe Rosu, care stia ceva nemteste si, dupa multe umblete si explicatii prin diferite birouri, ni se restituie banii confiscati mai recent. Ceilalti, ridicati de la grupul Boian, intrasera pe fagasul formalitatilor si asupra lor nu mai putea decide decât Directiunea Generala a Vamilor din Berlin. Ne întâlnim cu ceilalti camarazi si le aratam hârtiile. Toti se uitau cu multa duiosie la ele. În împrejurarile în care ne gaseam, aceste mici lucruri luau proportiile unei mari biruinte. Mergem la gara si ne facem repede socoteala. Spre bucuria noastra, cu banii restituiti e asigurata calatoria întregului grup pâna la Viena. E 22 Decembrie. Timpul a trecut si trebuie sa înnoptam în Graz. Dar unde sa gasim un loc de dormit? Acte nu aveam si banii nu ne ajungeau sa platim un hotel.

Ne întoarcem la închisoare si rugam administratia sa ne îngaduie sa mai poposim o noapte în celulele ce le-am parasit azi dimineata. Spre mirarea noastra nu ne da voie. Mai mult decât atâta.

Ni se pune în vedere ca va trebui sa platim fiecare câte doua marci pe zi pentru tot timpul petrecut în închisoare. Socoteala ni se va trimite la Berlin. Eram într-o categorie aparte: nici în arest preventiv, nici condamnati, si administratia nu stia cum sa justifice cheltuiala facuta cu noi. Ne întoarcem dezamagiti în oras. Batem din nou la usa "Ajutorului de Iarna" si ni se indica un azil de noapte. Înghetati si obositi, ne întindem pe paturi si dormim tun pâna la ziua.

 

A doua zi pe la amiaza, luam trenul spre Viena. Ocupam cu toti un compartiment si începem sa ne depanam pataniile. Grupul Boian, plecat înaintea noastra, a fost simtit de granicerii sârbi si numai cu greutate s-a putut strecura din mâinile lor. N-au înaintat mult pe teritoriul german si au fost prinsi la frontiera Spielfeld, de unde au fost transportati la închisoarea din Graz. Boian, care conducea primul grup, a mai trecut în vara granita pe la Maribor-Graz în Germania. La plecarea din Belgrad, ne lasase o schita a drumului asigurându-ne ca, urmând indicatiile lui, vom ajunge cu bine la Graz. Dar pe semne ca memoria nu l-a mai ajutat, pentru ca de la un punct schita nu mai corespundea cu locurile. Boian se despartise de noi cu certitudinea ca politia germana nu va pune mâna pe el si ne-a dat întâlnire la Berlin. Acum statea necajit într-un colt, suportând cu resemnare glumele lui Rosu si Borobaru. Nu numai ca stiinta lui – îi demonstrau acestia – nu i-a servit nici lui si nici noua la nimic, dar a trebuit sa vina grupul nostru ca sa-l scoata de unde se împotmolise.

 

În afara de mine si Boian, ceilalti camarazi vedeau pentru întâia oara Austria. Cei mai multi nici nu trecusera vreodata frontiera tarii lor. O lume noua se deschidea înaintea lor.

Atentia lor era absorbita de oameni si locuri. Pe mine ma napadesc gândurile. În ce stare sufleteasca vom gasi grupul de la Berlin? Miti Dumitrescu plecase însotit de binecuvântarile legionarilor din Berlin, dar golurile lasate de Legiune de masacrul din tara nu le-a pustiit si lor sufletul, nu le-a spulberat toate nadejdile? Clime, Banea, Totu, Alecu Cantacuzino, nu mai sunt în viata. Dintre Comandantii Bunei Vestiri doar Ilie Gârneata aflasem ca traieste, dintr-o declaratie facuta ziaristilor. De Belgea si Puiu Gârcineanu nu aveam nici o stire. În cine sa mai creada? Dupa ce toate punctele exterioare de sprijin le pierduseram, nu ne mai putea servi de reazem decât interiorul. Dar câti legionari se pot regasi, fara Capitan, fara capetenii, avizati exclusiv la propria lor forta sufleteasca? Câti pot reproduce prin propriile lor mijloace fenomenul legionar?

 

Daca ma uit în jos, la elementele care au dus greul prigoanei, nu vad decât pamânt ars. Toti cei care au lucrat sub comanda mea au fost ucisi pâna la unul. Legatura cu mine, chiar daca se marginea la servicii secundare, era o indicatie suficienta pentru Siguranta Statului ca sa treaca un legionar pe listele mortii. Dorca, Noaghea, Clement, Cioflec, Nadoleanu si altii, zac în morminte necunoscute. Iar eu daca mai sunt în viata, nu pot sa-mi explic altfel decât prin ocrotirea cerului. Se împlinesc aproape doi ani de când sunt urmarit de toata politia, jandarmeria si Siguranta Statului. S-au pus premii pe capul meu. Sute de oameni au fost schingiuiti, unii ucisi în batai, ca sa spuna unde ma aflu sau cum pot sa-mi dea de urma. De nenumarate ori s-a închis cercul prigonitorilor în jurul meu pâna aproape a ma atinge cu mâna si tot de atâtea ori o putere nevazuta ma scotea din primejdie, adeseori fara sa stiu. E aici mai mult decât o întâmplare. Ca si cum toata actiunea de nimicire a miscarii legionare ar atârna de ceva: de prinderea mea si aceasta ultima captura nu le-a reusit dusmanilor.

 

Privesc la camarazii din jurul meu. Coasa mortii a trecut la câtiva milimetri de fiecare. Ma bucur ca macar ei au putut fi salvati. Puterile sufletului sunt mari. Cine stie? Poate ca acest grup este solul destinului legionar, poate ca odata cu trenul care ne poarta spre Viena si Berlin îsi poarta si Legiunea ultimele ei nadejdi.

 

Între legionarii din tara, efectul produs de represalii n-a fost cel scontat de Carol. Exemplul "statuat" de guvern n-a provocat acel val de înfricosare destinat sa mature ultimele rezistente legionare. Dupa trei zile, legionarii din Capitala si-au refacut contractele, dupa o luna un mare numar de organizatii si-au reluat activitatea.

La plecarea mea din tara, lasasem un sistem de legaturi care se întindea de la Bucuresti pâna la Banatul sârbesc. În populatie executiile ordonate de Carol au fost întâmpinate cu o dezaprobare unanima. În sângele nevinovat cel-a varsat Carol, ca al doilea Irod, ca sa dispara si "samânta acestor netrebnici", cum se exprima Argetoianu, s-au stins si ultimele reflexe ale Majestatii Regale. Când cadavrele legionarilor au fost expuse pe strazi si în pietele publice, iar copii de la scoala primara obligati sa priveasca, toata lumea si-a întors îngrozita fata de la el. Pe tronul României nu mai statea un Rege, ci un calau al tineretului si al Natiunii. Oroarea stârnita de Rege era atât de mare, încât lumea din Capitala îl denumea Berila, dupa numele unui fioros asasin.

 

Grupul de la Berlin reprezenta un pretios capital legionar, prin faptul ca se afla în afara razei de actiune a guvernului. Legionarii din tara puneau mari nadejdi în acest grup. Acolo era Comandamentul, acolo se tinea ascuns si Capitanul, caci nimeni nu se putea împaca cu gândul mortii lui. Credinta ca traia Capitanul nu putea fi smulsa nici din sufletele noastre, ale acelora care fiind în Germania, stiam cât de putin fundate sunt zvonurile care circulau. Nu aveam nici o dovada. Mintea refuza orice speculatie de acest gen si totusi nu ni-l puteam închipui pe Capitan trecut dincolo de hotarele vietii. Era un sacrilegiu sa gândim legiunea fara el. Nu era o prezenta mistica sau simbolica, ci una aievea si actuala. El conducea Legiunea, el dadea impuls actiunilor noastre, iar noi reprezentam un provizorat de conducere, un sistem legionar care nu functioneaza decât gratie acoperirii continue ce-o primim de la el "de undeva", din tara sau din Europa. Capitanul era o faptura nazdravana. Dusmanii nu-l pot rapune si moartea nu se poate atinge de el.

 

Vestea ca ar trai Capitanul a fost strecurata de guvern în mijlocul legionarilor cu scopul de a atenua reactiunile ce s-ar fi produs dupa uciderea lui. Dar viclenia lui Armand Calinescu s-a întors împotriva lui si a guvernului. Insinuatia a cazut pe un teren primitor si s-a transformat în mit. "Capitanul traieste" devenise lozinca de lupta a celor mai multi legionari. O formidabila coeziune s-a realizat în jurul acestui mit. Chiar dupa masacrul din Septembrie, mitul nu si-a pierdut eficacitatea. Toate actiunile se realizau ca si cum noi, câtiva initiati, am sti ceva mai mult decât masa legionara, ne-am raporta în tot ceea ce facem la prezenta Capitanului, ascuns undeva, dar nu putem vorbi, suntem legati sa pastram secretul, pâna când va hotarî el.

 

Grupul de la Berlin beneficia si de prestigiul unui alt mit, cu caracter politic: sprijinul de care ne-am bucura din partea lui Hitler. Legionarii din tara erau ferm convinsi ca întretinem relatii de cea mai mare importanta cu guvernul german si, la momentul oportun, aceasta prietenie se va arata, fie primind arme ca sa înlaturam regimul prin forta fie ca Hitler însusi va lichida regimul de crima si teroare, pedepsind pe asasini.

Acest mit bagase spaima si în Rege. Simpla noastra prezenta în Capitala Reichului crea o grava problema guvernului român. Orice succes al lui Hitler era interpretat a fi si un succes al miscarii, un pas mai aproape de ziua scadentelor.

 

În realitate, relatiile noastre cu oficialitatile germane n-au depasit niciodata interesul destul de precar ce-l aratau, în genere, tuturor nationalistilor refugiati în Germania. Aceste contacte în nici o împrejurare n-au dus la consecinte practice, în sensul unui sprijin efectiv ce l-am fi obtinut din partea guvernului german sau a partidului national-socialist.

 

Miti Dumitrescu, plecând din mijlocul legionarilor din Berlin ca sa razbune pe Capitan, acest grup mai câstigase o faima: devenise chezasia invincibilitatii noastre. Nici n-a trecut un an de la uciderea Capitanului, a Nicadorilor si Decemvirilor, si Armand Calinescu cazuse, fulgerat de echipa lui Miti Dumitrescu. Grupul de la Berlin asa era de apreciat în tara, ca traia într-un climat eroic, ca era continuatorul luptelor din prigoana. În sânul acestui grup cadeau marile deciziuni ale miscarii. nu va trece multa vreme si Regele Carol va avea aceeasi soarta sau va fi alungat de pe tron, pentru ca legionarii de la Berlin nu dorm.

 

Dându-mi seama ce grave repercusiuni ar avea destramarea grupului Berlin pentru soarta întregii miscari, m-am adresat legionarilor veniti cu mine, cerându-le ca, la întâlnirea lor cu camarazii din Berlin sa nu manifeste nici cel mai mic semn de descurajare. Chiar daca ar fi tulburati de anumite îndoieli, sa forteze nota la nevoie, aratându-si netarmuita încredere în viitorul nostru. Probabil ca grupul din Berlin astepta sa soseasca o trupa înfrânta si demoralizatoare. Dar noi n-am plecat din tara pentru a ne salva viata, ci pentru a ne pregati pentru o noua campanie, dupa ce existenta în tara devenise imposibila. Trebuie sa depasim durerea care ne sfâsia sufletele, pentru a da un nou impuls luptei legionare. Sa fim interpretii autentici ai spiritului legionar din tara. Legionarii din tara privesc la noi si la toti camarazii din Berlin ca la oastea miracolului, de la care va veni mântuirea.

 

Cuvintele mele n-aveau nevoie sa fie însotite de prea multe argumente. Ca oameni veniti de pe front, pentru ei era fireasca aceasta atitudine. Cu totii si-au luat angajamentul sa exalte înaintea camarazilor din Berlin resursele si spiritul combativ al miscarii.

 

Ajungem dupa masa la Viena. Aici tragem la Stefan Cernea, fost ofiter în armata austro-ungara si apoi functionar la Consulatul român din Viena. Din cauza unor conflicte cu Consulul, îsi daduse demisia si acum îsi câstiga existenta în mod particular. Era un prieten al miscarii, iar casa lui devenise un punct de sprijin pentru trecerile noastre din tara spre Germania si înapoi. Eu am ramas peste noapte la el, iar ceilalti camarazi chiar în aceeasi seara, 23 Decembrie, au luat trenul spre Berlin.

 

Stefan Cernea a fost emotionat pâna la lacrimi la vederea noastra. Aflase si el ca suntem la închisoarea din Graz si, pe unde putuse, intervenise ca sa fim pusi în libertate. Ramas singur, m-a întrebat cu inima strânsa daca mai exista ceva în tara, daca mai sunt oameni care cred în lupta si daca miscarea mai are vreo sansa sa biruie? Era îngrozit de cele întâmplate si destul de abatut. I-am expus fara ascunzisuri toate dificultatile situatiei.

Aproape întreg cadrul nostru de conducere a cazut prada nebuniei carliste, iar luptatorii care s-au distins în prigoana din 1938-1939 doi, trei daca mai traiesc. Pierderile sunt atât de rele încât ar trebui sa te lasi doborât de disperare daca ai vrea sa le cântaresti. Dar se înseala tiranii, când cred ca ai distrus miscarea. Din sângele martirilor vor creste noi legionari. Miscarea este un sistam de valori, o traire si nu poate fi desfiintata prin masuri brutale. Ea ar putea disparea numai daca un alt sistem, mai viguros, mai pur, mai dezinteresat, ar parea pe pamântul româniei. Astazi mitul miscarii s-a adâncit în asa masura în masa poporului român încât daca s-ar face un început de revolta, tot poporul s-ar ridica contra tiraniei carliste. Noi ne-am întors ca sa ne pregatim pentru o noua expeditie. Daca acestia acum, câti suntem si câti am mai ramas, în momentul celei mai mari dureri si dezorientari, mai credem si nu plecam steagul, biruinta noastra este asigurata. Esentialul este sa nu se rupa firul continuitatii legionare si acest fir, astazi dupa decapitarile suferite, este extrem de firav. Daca privim în tabara dusmana, lucrurile nu stau tocmai bine. Sistemul carlist, lipsit de Armand Calinescu, nu mai este viabil. Cu Armand Calinescu, n-a cazut numai omul tare al regimului, ci întreg regimul a primit o lovitura de moarte. De alta parte situatia externa a României se agraveaza din zi în zi, demonstrând ca numai politica externa preconizata de Capitan, alaturi de Puterile Axei, poate asigura viitorul tarii. Se remarca semne de descompunere interioara a regimului. Venirea lui Tatarascu, om al compromisului, declaratiile acestuia, trebuie interpretate în sensul ca Regele este obligat sa renunte la politica asasinatului si sa caute o noua orientare interna si externa.

 

Tragedia legionara l-a zguduit atât de mult pe Cernea, încât la plecare am simtit ca nu stateam de vorba numai cu prietenul Cernea, ci ca devenise unul de-ai nostri, hotarât sa împartaseasca toate necazurile si bucuriile cu noi.

 

În ziua întâi de Craciun, cobor la Berlin, în gara Friedrich-Strasse. Ma asteptau câtiva dintre camarazii sositi cu o zi înainte.

 

Întreb de Petrascu. Îmi spun ca locuieste la Petre Ponta. Îi dau un telefon chiar din gara. Ma cheama la el sa petrecem Craciunul cu familia Ponta. Pe Petre Ponta îl cunosteam fugitiv înca din vara. Era un om de o rara energie, de-o putere de munca uluitoare. Un exemplar unic în felul lui: împreuna perseverenta germana la lucru cu iuteala si vioiciunea temperamentului românesc. Daca întreg poporul român ar fi format din astfel de elemente, am deveni cea dintâi natiune de pe glob.

 

Petre Ponta avea toate motivele sa fie multumit cu viata. Emigrase de aproape zece ani din tara. Facuse scoala de Belle-Arte din Berlin. Era un desenator artistic si organizator de expozitii. Îsi iubea meseria cu pasiune si câstiga destul ca sa duca o existenta comoda. Sotia lui, Alice Ponta, de origine germana, o femeie de o rara întelegere si bunatate, era ea însasi pictorita. Totusi ceva în forul lui interior nu îi dadea pace. Viata printre straini, ruperea de neam, îl durea adânc. Auzise de legionari, de lupta ce-o poarta pentru ridicarea neamului, de viata lor chinuita. Voia sa devina unul dintre ei. N-a mai avut astâmpar pâna ce n-a dat de urma noastra. Prin inginerul Caraivan a ajuns sa vorbeasca cu Petrascu. Acesta mi-a comunicat impresiile ce le-a avut dupa întâlnire: surprinzatoarea aparitie a unui om care se ofera sa serveasca din tot sufletul lui si cu tot ce are cauza Legiunii. L-am cunoscut apoi si eu, înainte de plecarea din tara. Greu se mai exprima româneste; îsi însusise la perfectie dialectul berlinez. Zelul cu care se îmbia mi s-a parut suspect. Cum guvernul cauta sa introduca agenti în mijlocul nostru, i-am recomandat lui Petrascu prudenta. Dupa câteva luni de tinere sub observatie, Petrascu s-a convins ca n-are de ce sa se teama. Omul era de perfecta buna credinta. Zelul lui era sincer. Era expresia unui fond curat, a unei constiinte nationale care a izbucnit în el cu o putere elementara. Petrascu s-a mutat la el si de atunci casa lui Petre Ponta din Berlin, Sondershauserstr.84, a devenit parte integranta din viata si istoria Legiunii. Odata cu intrarea noastra în casa lui, familia Ponta încetase de a mai avea o existenta privata. Ziua si noaptea orice legionar era bine primit. Ultimii bani si ultima bucata de pâine si-o împartea cu noi. Asa si-a stricat Petre Ponta rosturile vietii lui pentru totdeauna.

 

Casa lui Petre Ponta se afla în sudul Berlinului, cartierul Lichterfelde-Ost. Pe înserat am ajuns la el. În prag m-a întâmpinat Petrascu. Ne-am strâns mâna si ne-am luat îndelung unul la altul. Parca îi venise inima la loc. "Bine ca ai venit", au fost singurele lui cuvinte.

 

Din nou suntem iar împreuna. Amândoi am trecut prin cele mai mari primejdii si Dumnezeu ne-a aparat pâna acum si pe unul si pe altul. Cât timp ma stia în tara, nu mai avea liniste. Îi era teama de viata mea. Îl lega de mine o veche prietenie. Ne cunosteam de pe bancile liceului. Aceleasi visuri si idealuri ne-au plamadit existenta din frageda tinerete. Când ne-am întâlnit în Legiune, eu intrasem în toamna anului 1927, el cu un an mai târziu, nu m-am mirat deloc. Apartineam demult aceleasi comunitati spirituale. Chemarea lui Corneliu Codreanu ne-a gasit pregatiti sufleteste. Îl cautam pe acest urias al generatiei noastre si de atunci n-am urmat decât cararea batuta de viscole a Legiunii.

 

Intru în salon. Un pom de Craciun frumos împodobit si o masa lunga. Întâlnesc pe mai multi camarazi dintre cei vechi si noii sositi. Am cântat împreuna colinde si cântece legionare. Suferintele si grijile par sa dispara pentru o clipa în voia buna care ne învaluie pe toti. Dar a doua zi vor începe cu si mai multa strasnicie.

 

2. Ce-am gasit la Berlin

 

Petrascu mi-a comunicat ce s-a petrecut în lipsa mea la Berlin. Situatia grupului era mult mai rea decât mi-o închipuisem. Numai exista unitate de comanda, grupul se împrastiase si, ceea ce era mai grav, însasi resorturile sufletesti ale legionarilor cedasera. Dintre capetenii, Papanace se tinea mai bine, dar nu facuse nici un efort de regrupare a fortelor. Petrascu se simtea stingher fara mine.

 

Când am plecat spre tara, 15 August 1939, functiona un "comandament" al grupului legionar din Berlin, format din Preotul Dumitrescu-Borsa, Alexandru Constant, Victor Vojen, Constantin Papanace, Victor Silaghi si cu mine. Seful grupului era Preotul Dumitrescu-Borsa, eu ma ocupasem de legaturile cu tara, Vojen si Papanace cu relatiile externe, Constant cu garnizoana. Parintele Dumitrescu-Borsa nu se bucura de prea multa consideratie între legionarii din Germania. Venise cu o presa proasta din Polonia. Horodiceanu, Trifa, Petrascu, Stanicel, care împrastiasera cu Parintele exilul cu Polonia, erau atât de porniti contra lui încât duceau campanie. Cum nu participasem la aceste framântari, nu m-am lasat impresionat de ele. L-am sustinut la conducerea grupului din Berlin împotriva celor mai apropiati prieteni ai mei. Ma lega de el viata chinuita petrecuta împreuna din 1938 si ma gândeam la numele ce-l poarta. Fusese secretar general al partidului "Totul pentru Tara" si era singurul supravietuitor al echipei din Spania.

 

La întoarcerea mea, comandamentului nu se mai întrunea, iar legionarii se razletisera care încotro, cautându-si preocupari mai mult sau mai putin îndepartate de obiectivele esentiale ale miscarii în acele momente. Existau si elemente de lupta, dar ce puteau face când ei însisi sefii lor se aratau sovaitori?

 

Înainte de sti ce sa fac, m-am hotarât sa trec pe la fiecare din capeteniile legionare din Berlin, ca sa verific informatiile primite de la ei. L-am vizitat mai întâi pe Preotul Dumitrescu-Borsa. N-am recunoscut nici o fibra din omul de altadata. Era o ruina morala. Nu mai credea în nimic. Repeta mereu, cu ochii dusi departe, în cursul conversatiei, "o sa ajungem ca Rusii albi". Dupa masacrul din tara, considera situatia miscarii pierduta, cel putin pentru generatia actuala. Preotul Dumitrescu-Borsa era unul dintre legionarii care nu traiau din lumina lor proprie. Dupa disparitia Capitanului, se prabusise si el. Procesul descompunerii începuse din Polonia. Venind din Polonia în Germania, eu, Papanace si ceilalti am fortat nota, asezându-i în fruntea noastra. L-am pus într-o situatie care-l obliga "sa se tina bine". Era seful nostru.

 

Intrând în mediul nostru combativ, Parintele Borsa a avut chiar momente de înviorare. În vara era plin de foc. Compara situatia noastra cu a vânatorului care sta la pânda. "Cine poate si are norocul sa-i treaca pe dinainte Armand Calinescu, trage".

Era în corespondenta cu Miti Dumitrescu si avea ferma convingere ca de asta data monstrul nu mai scapa. Iar acum acelasi om, seful nostru, primea cu astfel de cuvinte pe legionarii care se întorceau din mijlocul primejdiilor. Nu-i parea bine când îi spuneam ca miscarea s-a refacut în tara.

N-a avut nici curiozitatea sa ma întrebe amanunte. Ce-am putut desprinde precis de la el, era ca voia sa fie lasat în pace. Nu mai voia sa auda de nimic, nu mai voia sa fie amestecat în nici o actiune. Raspunderea grupului nu-l mai interesa.

 

Un sef îsi descurajeaza trupa, nu mai poate pretinde sa fie urmat. Parintele Dumitrescu-Borsa purta raspunderea pentru destramarea grupului. Mi-am dat seama din acel moment ca drumurile noastre se despart.

 

M-am întâlnit apoi cu Papanace, la locuinta lui Virgil Mihailescu. L-am gasit abatut. I-am expus situatia din tara si el mi-a povestit framântarile din mijlocul grupului, dupa plecarea mea. Vojen. Constant, Preotul Borsa, se desprinsese de grup. Silaghi avea un serviciu si traia retras. Cu Ciorogaru, relatiile grupului erau de multa vreme întrerupte. Papanace se întâlnea individual cu ceilalti legionari, dar o viata colectiva nu mai exista.

 

Analizând posibilitatile miscarii, dupa pierderile suferite, se exprima destul de sceptic. Se afla într-un impas sufletesc, pe care si-l marturisi fara înconjur. Mi-a propus sa iau eu conducerea grupului, dupa defectiunea Parintelui.

"D-ta esti singurul care poti continua lupta, mi-a spus. Reprezinti extrema dreapta a miscarii, elementul ei de actiune de care se tem dusmanii. Ai un nume în jurul caruia se poate aduna trupa sfarâmata".

 

Relatiile mele cu Papanace, în tot timpul refugiului din Berlin, au fost mai mult decât cordiale, de mare confidenta. Noi doi reprezentam ultima linie de rezistenta a grupului. Când grupul avea momente de absenta sau de dezorientare, noi restabileam efortul si continuitatea. Când am plecat în tara, pe el l-am considerat a fi garantul liniei legionare a grupului Berlin, având un coeficient de densitate sufleteasca mai mare decât altii. În acest sens am lasat vorba si lui Petrascu la plecare: "Tineti-va de Papanace orice s-ar întâmpla". Acum el însusi intrase într-o faza de depresiune. Omul nu mai putea da atât cât reclama gravitatea momentului si facea la altii sa-si asume raspunderea situatiei. E o atitudine legionara cum nu se poate mai corecta.

Cunoscându-i trecutul, aveam toate motivele sa cred ca propunerea ce mi-o facuse pleca dintr-un fond sufletesc curat.

 

Cu aceeasi sinceritate i-am expus punctul meu de vedere. Eu îmi iau raspunderea luptei din tara, dar nu raspunderea conducerii grupului legionar din Berlin, nici sub aspect sa reconstituim o unitate fragila, care ar avea mai mult darul sa provoace numai dusmanii? De ce sa ne reunim cu niste oameni care si-au pierdut suflul interior? Sa-i lasam pe cei ce au abdicat de la linia legionara în plata Domnului, iar noi sa ne vedem de drumul nostru. Eu îmi voi alcatui un grup legionar, format numai din luptatori, numai din încercati si gata de sacrificiu si cu acestia ma voi întoarce în tara. El, Papanace, sa acopere pregatirea viitoarei expeditii, fie în raport cu ceilalti legionari din grup fie în relatiile cu Germanii. Papanace a fost de acord si cu asta ne-am despartit. De fapt, în aceasta întâlnire, fara sa-i spunem pe nume, s-a reconstituit comandamentul legionar din Berlin între noi doi, dupa razletirea celorlalti membri ai lui.

De atunci ne consultam des si toate problemele ce se iveau în viata grupului le rezolvam împreuna, într-un spirit de perfecta camaraderie.

 

Vojen si constant intrasera functionari la Ministerul german al propagandei. L-am vazut mai întâi pe Constant, care reflecta de obicei si parerea celuilalt. Constant mi-a vorbit agitat, ca un om stapânit de panica: "Mai, sa lasam actiunile acestea care ne fac atâta rau si ne costa atâta sânge.

Sa cautam o solutie politica a problemei noastre". A apasat pe politic cu un deosebit efect oratoric.

 

A fi consecvent, a avea o logica în idei si fapte, este o chestiune de caracter. Era uluitor sa vad cum încerca sa-si corecteze pozitia retroactiv. Vorbea cu mine ca si cum ar fi fost strain de cele întâmplate în tara. Ce lipsa de barbatie! Vojen si Constant, ca membri ai comandamentului, cunosteau expeditia lui Miti Dumitrescu.

 

I-am cerut lamuriri, cum vede el "solutia politica"? Implica tratative cu Regele? A evitat sa se pronunte. Un lucru am retinut: Constant nu mai punea pret pe lupta din tara. Dintr-o convorbire ce-a, avut-o mai târziu cu Vojen, prietenul sau nedespartit, m-am lamurit în ce consta faimoasa "solutie politica: o interventie a Berlinului în politica interna a României, într-un moment de încordare cu Carol, care ar putea sa fie chiar un razboi. Miscarea legionara ar fi chemata sa joace un rol important într-o asemenea împrejurare. Solutia era ispititoare pentru cine voia sa evite riscurile, dar pentru miscare nu era o afacere. În ce postura mizerabila ne-am fi prezentat în fata tarii, ca miluiti ai Nemtilor?

în caz de razboi, când muntii de cadavre s-ar fi ridicat între Români si germani, mai putea miscarea sa-si sustina vechea pozitie de politica externa, alaturi de puterile Axei?

 

Cu Ciorogaru n-am vorbit, pentru ca de multa vreme se despartise de grup. Aflasem ca si el era partizanul unei solutii politice, dar pe care nu o vedea posibila, spre deosebire de Vojen si Constant, decât cu Regele. Pentru a-si ilustra teoria, luase deja legaturi cu guvernul de la Bucuresti, prin mijlocirea agentilor diplomatici de la Berlin. Se împrietenise în ultimul timp cu preotul Dumitrescu-Borsa. Îi surâdea si lui o întelegere cu guvernul, pentru a nu ajunge "rus Alb", cum se lamenta Parintele.

 

Trifa, fostul presedinte al Centrului Studentesc Bucuresti, sustinea ca nu mai avem altceva mai bun de facut la Berlin decât sa învatam si sa luam diplome. Odata oamenii formati, altfel ne vom masura cu Carol. Nu pricepeam legatura de la cauza la efect cu politica Legiunii. Sa se sperie Carol de diplomele achizitionate de legionari la Berlin si sa ne lase puterea? Sau, fiind în posesiunea acestor titluri, vom patrunde mai bine în miezul evenimentelor si atunci îl vom combate cu arme superioare? M-am fortat sa cred ca acesta din urma era gândul lui Trifa, când a parasit viata de grup si preocuparile noastre si s-a consacrat exclusiv studiilor. Tara Româneasca nu ducea lipsa de intelectuali, ci de intelectuali de caracter.

Miscarea legionara era o reactie contra intelectualismului sterp, rupt de realitatile nationale.

 

Singura mângâiere sufleteasca mi-a procurat-o Dr. Victor Biris. Nu-l mai vazusem din tara. În August 1939, ne-am încrucisat drumurile în Banatul sârbesc, fara sa ne fi putut vedea. Eu mergeam spre tara si el fugea din tara, pe la Latunas, pentru a se refugia în Germania. Fusese procuror la Tribunalul Oravita si si-a dat demisia când i s-a cerut sa voteze Noua Constitutie.

A fost unicul caz pe tara. Prin Preotul Borsa, de ai carui copii se interesase în prigoana, s-a atasat comandamentului central, aducând mari servicii miscarii. Biris lucra acum ca hamal într-o întreprindere si l-am gasit zacând la spital, zacând de o gripa contractata în iarna aceea grea. Desi era pe un pat de spital ars de febra, n-a fost nevoie de nici o încurajare pentru a-l înviora. Biris era mai tare sufleteste decât noi toti. Pierduse pe fratele lui, Gheorghe Biris, în masacrul de la Miercurea Ciuc. Gheorghe Biris studiase Dreptul la Cluj si facea parte din falanga de studenti legionari de la aceasta Universitate, care s-au acoperit de glorie în cursul acestei prigoane.

 

Atmosfera de la Berlin îl întrista. Fusese prieten cu Preotul Borsa, dar de când îi citise în suflet lenta descompunere, se înstrainase de el. Acum aproape nici nu-si vorbea. Ce deosebire de atitudine între ultimul supravietuitor al echipei din Spania si fostul secretar al partidului "Totul pentru Tara", Preotul Borsa, si necunoscutul procuror de la Oravita! Biris rupsese toate puntile în urma lui, pentru a se întâlni cu destinul Legiunii. Renuntase la familie, la cariera, la prietenii din alte partide, pentru a-si asuma riscuri care nu decurgeau din obligatii contractate anterior sau din juraminte solemne.

 

Facând bilantul întrevederilor avute cu capeteniile legionare din Berlin, am ajuns la urmatoarele concluziuni:

 

1. În primul rând am observat o goana dupa alibiuri. Fiecare voia sa se stie cât mai putin amestecat în atentatul lui Miti Dumitrescu. Masacrul din tara punea problema responsabilitatilor si, cu exceptia lui Papanace, ceilalti se facusera mici, mici de tot, pentru ca raspunderile sa treaca pe deasupra capului lor.

 

2. Lupta contra Regelui Carol trebuia sa continuata si onorata. Aceasta situatie, singura loiala fata de Legiune si fata de memoria celor cazuti, reclama noi eforturi si noi sacrificii. Cine urmeaza la rând ca sa continue eroica a miscarii? Putini mai raspundeau la apel. Reflexele combative ale legionarilor din Berlin nu mai functioneaza cu prospetimea omului din transee.

 

3. Exista un caz aparte, al lui Silaghi, caruia nu i se putea tagadui nici curajul convingerilor si nici spiritul de deciziune. El statea deoparte pentru ca era zdrobit sufleteste. Nu mai traia Capitanul, nu mai traiau atâtia legionari de elita, care ar fi putut sa îi ia locul. În cine sa mai aiba încredere? În Parintele Borsa, care daduse bir cu fugitii, în mine, în Papanace? Garantia noastra i se parea destul de fragila.

 

4. Dupa atentatul contra lui Calinescu, autoritatile germane pusesera ochii pe legionarii refugiati. Miti Dumitrescu plecase din Germania. Guvernul germana fost neplacut surprins de atentat.

O complicatie care nu-i convenea în momentul când armatele germane erau angajate în Polonia, iar proaspatul pact de neagresiune cu Moscova trebuia sa fie pus în aplicare. Cum vor interpreta Sovietele acest atentat?

 

Ca sa se puna la adapost de noi surprize, guvernul german decisese restrângerea libertatii de miscare a legionarilor refugiati în Germania, obligându-i sa se prezinte saptamânal la politie, pentru control. Li s-a pus în vedere ca nu au voie sa paraseasca teritoriul german, fara aprobarea Gestapo-ului. Aceasta masura marise dezorientarea în mijlocul grupului. Însasi pamântul solid al Germaniei national-socialiste începea sa le fuga de sub picioare. Se raspândise teama între legionarii din Berlin ca daca se va mai întreprinde ceva de pe teritoriul Germaniei, vor fi bagati cu totii în lagar de concentrare sau vor fi predati guvernului din tara. Aceasta amenintare i-a determinat pe multi "sa se dea la fund", pentru ca sa nu fie ridicati în cine stie ce împrejurare.

 

5. Exista si o categorie de legionari care au ramas neclintiti pe pozitie. Acestia erau Smultea, Rotea, Petrascu, Eugen Teodorescu, Dragomir-Jilava, Alexandru Popovici, Virgil Mihailescu si Biris. Dar acestia asteptau initiativa "Comandamentului", cum erau obisnuiti. Venirea noastra a însemnat o usurare pentru ei. Ei sperau ca de acum înainte se va risipi atmosfera de lâncezeala care domnea la Berlin si li se vor spune clar si precis ce au de facut.

 

6. În concluzie, grupul de la Berlin nu mai poseda ceea ce exista mai înainte, viata si orientare proprie. Existau atitudini, dar nu o atitudine globala. Aceste atitudini individuale erau fara consistenta, fluide, fiind mai degraba expresia unei renuntari interioare. Daca noi, cei din tara, ne asimilam acestei mentalitati defetiste, Regele Carol putea sa-si serbeze triumful pe mormântul Capitanului si al atâtor legionari cazuti. O batalie nu se pierde atunci când au suferit una, doua sa mai multe înfrângeri, ci atunci când interior te recunosti înfrânt.

 

Situatia nu se putea salva decât contopind într-o unitate pe legionarii veniti din tara cu legionarii din Berlin, ramasi pe pozitie. Din unificarea celor doua grupe trebuie sa ajungem la constituirea unei noi forte, cu care sa reluam ofensiva contra regimului. Odata acest nucleu format, întreg grupul de la Berlin îsi va regasi centrul de greutate si, pe încetul, si ceilalti legionari, care acum sunt framântati de îndoieli si stau în expectativa, se vor reintegra luptei.

 

Tot atât de important era, ca în locul vechiului comandament, care se pulverizase, sa cream un nou comandament, a carei axa sa fie colaborarea mea cu Papanace.

 

3. Caderea lui Armand Calinescu si razboiul

 

Armand Calinescu a cazut la trei saptamâni dupa invazia Poloniei de catre armatele germane (21 Sept.1939). Propaganda engleza a folosit aceasta împrejurare ca sa acuze guvernul german de complicitate. Nemtii ar fi dat aceasta lovitura – afirma propaganda engleza – pentru a cotropi mai usor România.

Primul obiectiv al lui Hitler ar fi România si asasinarea lui Calinescu ar reprezenta preludiul invaziei. O Românie zguduita din interior nu va putea rezista unui atac germano-ungar. Englezii urmareau sa-l atâte pe Carol ca sa intre în razboiul contra Germaniei, aratându-i ca tergiversarile numai amâna primejdia. Orice ar face, zilele lui pe tron sunt numarate.

 

Guvernul german, ca sa contracareze efectele propagandei engleze în România, n-a gasit alt mijloc mai potrivit decât sa inventeze o alta poveste, în care complicii Garzii de Fier la asasinarea lui Armand Calinescu ar fi fost Englezii! La radio au anuntat ca "elemente din Garda de Fier, agenti ai Intelligence-Service-ului, au asasinat pe prietenul Germaniei, Armand Calinescu". Acelasi comentar s-a repetat si în ziarele germane. A aparut nu mult dupa aceea si o carte, scrisa de doi inspectori de politie germani, "Auf die Blutspuren des Intelligence Service", care continea, între alte marturii, si episodul cu Armand Calinescu.

 

Versiunea engleza era verosimila, pentru ca Garda de Fier era orientata spre Axa, iar Miti Dumitrescu, seful echipei care a doborât pe Armand Calinescu, plecase din Germania. Versiunea germana era absurda din toate punctele de vedere. Nu salva nici cel putin aparentele. Armand Calinescu nu fusese niciodata "prieten al Germaniei". Dupa asasinarea lui Corneliu Codreanu, pozitia lui Armand Calinescu devenise ireversibila: numai azvârlind tara într-un razboi contra Germaniei, putea sa-si justifice prigoana contra miscarii. Englezii nu puteau ucide pe omul care împingea din toate puterile România la un razboi contra Germaniei. Toate aparentele erau favorabile tezei englezesti, dar nici un indiciu nu admitea talmacirea germana a atentatului. Demonstratia era fortata si nu putea fi crezuta de nimeni.

 

În realitate, amândoua erau false. Nici Germanii, nici Englezii nu fusesera amestecati în atentatului contra lui Calinescu. Noi eram victima razboiului propagandistic dintre cele doua puteri. Caderea lui Calinescu n-avea nimic de-a face cu situatia internationala din acel moment. Armand Calinescu putea sa cada tot asa de bine în Februarie 1939, în Martie 1939, în vara anului 1939. Era un episod al luptei ce-a izbucnit între miscare si regimul de teroare al Regelui Carol. Nenumarate încercari de a-l doborî pe Armand Calinescu s-au facut înainte de Miti Dumitrescu, unele cunoscute, altele mai putin cunoscute. Mai multe echipe de legionari, formate din elemente tot atât de hotarâte ca si acelea aflate sub comanda lui Miti Dumitrescu, au cazut în mâinile politiei si au fost ucise.

 

Miti Dumitrescu venise în Germania ca sa se convinga daca traieste sau nu Capitanul. Daca nu da de urmele lui, era hotarât sa se întoarca în tara si sa-l razbune. În Martie 1939, soseste la Berlin si în Iunie al aceluiasi an se întoarce în tara, fiind însotit pâna la frontiera ungaro-româna de Victor Silaghi si Ilie Smultea. Miti Dumitrescu se simtea chemat sa razbune pe Capitan, dar voia, înainte de a se angaja în actiune, sa câstige certitudinea interioara a actului. Pe el, ca si pe toti legionarii liberi, nu-l interesa momentul extern, ci momentul intern. Esential era sa cada tiranul, oricând, oriunde poate fi prins.

 

Pentru poporul român, împuscarea lui Calinescu n-a constituit o surpriza. Dupa uciderea lui Corneliu Codreanu, toata lumea se astepta ca legionarii sa-si razbune Capitanul. Deceptia ar fi fost mare în popor daca Armand Calinescu ar fi continuat sa-si plimbe crima prin tara, în vreme ce sub lespedea de la Jilava zaceau osemintele Capitanului. Garda de Fier nu-si mai merita numele si mitul ei s-ar fi spulberat.

"Fuse Armand de otel, dar tot intra plumbu-n el", erau versurile nascocite de popor, ca sa-si exprime satisfactia pentru caderea tiranului.

 

Legionarii din tara si din Berlin au fost profund afectati când au citit în ziare interpretarea ce-o da guvernul german atentatului.

Daca Englezii considerau pe legionari agenti ai unor forte straine, faptul ne indigna, dar nu ne durea sufleteste, dar când Germania national-socialista, tara de care ne simteam înfratiti prin idealuri, ne arunca aceasta ofensa, atunci când noi sângeram din mii de rani, era peste puterile noastre sa pricepem.

De ce trebuia sa recurga guvernul german la falsificari atât de grosolane, care nu salvau nici cel putin aparentele? În împuscarea lui Calinescu guvernul german nu avusese nici un amestec si nici nu am fi tolerat noi vreun amestec. Explicatia atentatului era simpla si elocventa încât nici propaganda engleza nu avea ce sa-i opuna: legionarii au razbunat pe Capitan. "Era la mintea cocosului", cum zice românul si ultimul om din popor putea sa lamureasca de ce a fost împuscat Armand Calinescu. De ce aceasta explicatie elementara a fost substituita cu un roman politist, în care nu credea nimeni? Tocmai aceasta îmbrobodire a adevarului, a lasat impresia în lumea româneasca si europeana ca guvernul german nu ar fi strain de atentat.

 

Constantin Papanace, îndata ce-a aflat de falsurile raspândite de propaganda germana, a înaintat un protest-memoriu lui Dr. Goebbels, în 23 Septembrie 1939, în care a restabilit adevarul. Miti Dumitrescu n-a fost în serviciul nici unei puteri straine, ci si-a facut datoria fata de Neam si Legiune, pedepsind pe asasinul lui Corneliu Codreanu.

 

4. Reorganizarea

 

Cel dintâi lucru ce l-am facut a fost sa schimb starea de spirit a grupului legionar din Berlin. Am convocat pe legionarii veniti din tara si le-am împartasit impresiile culese din convorbirile avute cu camarazii din Berlin. Le-am cerut sa nu se molipseasca de aceasta atmosfera apasatoare, ci, dimpotriva, sa forteze chiar nota, manifestând, poate împotriva propriilor lor convingeri, o încredere puternica în victorie. Aceasta este porunca ceasului de fata. Orice atitudine molateca va duce la destramarea grupului din Berlin si cu el la înmormântarea sperantelor ce si le-au pus legionarii din tara în noi.

 

Efectul acestei ofensive morale s-a vazut în câteva zile. Vechii camarazi din Berlin se mirau de atitudinea dârza a legionarilor veniti din tara, care, abia scapati din foc, îsi faceau socotelile sa se întoarca în mijlocul luptei si al primejdiilor. Un alt fapt care a impresionat adânc pe camarazii din Berlin a fost imediata intrare la lucru, la câteva zile dupa sosire, a legionarilor sositi cu mine din tara. Tolcea cu Vasiu si Popa Ion munceau la turnatoria Siemens din Spandau, iar Rosu, Borobaru, Vintan, si Boian, la fabrica de cauciuc "Veritas" din Lichterfelde-Ost.

 

Am trecut apoi la constituirea grupului de actiune. Cum am procedat? Ca si cum nu as fi avut pe nimeni lânga mine si nimeni nu m-ar urma. Am luat om de om, vechi sau nou venit, cerându-i fiecaruia sa se pronunte, dupa ce si-a facut examenul de constiinta.

Am început cu Petrascu si am avut surpriza si bucuria sa numar si pe Petre Ponta printre cei hotarâti sa participe la noua campanie, cu toate ca nu avea decât un stagiu de câteva luni în miscare. Tot grupul venit din tara s-a declarat pentru continuarea luptei, iar elementele aflate în Berlin înainte de venirea noastra, au consimtit sa intre în grupul de actiune Seitan, Eugen Teodorescu, Gavagina, Cracea, Rotea, Smultea, Virgil Mihailescu, Petrascu si Ponta. În total, eram 17 insi. Dintre legionarii neîncadrati, Dr. Victor Biris si Gheorghe-Jilava erau mai apropiati de planurile noastre si ne ajutau cu tot ce puteau.

 

Numele camarazilor care au facut parte din grupul de actiune sa cuvine sa ramâna în amintirea sirurilor viitoare de legionari, caci, datorita avântului lor, s-a reconstituit frontul legionar din Berlin, într-un moment de neagra deznadejde pentru întreaga miscare. Nu toti au plecat în tara si au luat parte la lupte, dar din impulsul sufletesc al tuturor s-a cristalizat hotarârea care ne-a dus la biruinta din 6 Septembrie 1940.

 

Grupul de actiune forma o unitate aparte în mijlocul grupului mare. Era împartit în cuiburi. Odata pe luna cuiburile se întruneau în sedinta comuna. Sefii de cuiburi erau Petrascu Nicolae, Rosu Octavian, Alexandru Popovici, Rotea Ilie si Eugen Teodorescu. Viata legionara pulsa mai intens în cadrul grupului restrâns.

Cu ceilalti legionari, neîncadrati grupului nostru, nu ne întâlneam decât la sedinte comemorative.

 

La capatul acestor eforturi, situatia se prezenta în felul urmator:

1. Exista un nucleu central, destinat sa intervina în tara, asa numitul grup de actiune, format din contopirea grupului legionar venit din tara cu legionarii din Berlin, ramasi pe pozitie.

 

2. S-a reconstituit axa politica a grupului din Berlin prin colaborarea mea cu Papanace.

 

3. Aceasta reorganizare a exercitat o influenta binefacatoare asupra întregului grup. Se stia ca undeva se fauresc noi planuri de actiune de catre oameni hotarâti sa le duca la îndeplinire.

 

4. Ciorogaru, Preotul Borsa si toti defetistii au fost izolati si vegetau la marginea grupului.

 

5. În cautarea unui plan

 

Punctul de vedere ce l-am sustinut întotdeauna în cadrul comandamentului legionar a fost ca regimul de teroare al Regelui Carol nu poate fi rasturnat decât printr-o actiune revolutionara. Un atentat zguduie sistemul, are efectul unui cutremur asupra lui, dar daca nu intervine o forta revolutionara care sa exploateze momentul, îsi revine. Asa s-a întâmplat cu Calinescu. Miile de politicieni, politisti si ofiteri de jandarmi, cointeresati la beneficiile si crimele guvernului, s-au regrupat îndaratul Regelui, mai putin bucurosi de continuarea tovarasiei si mai mult temându-se de orice schimbare. Numai ridicând Natiunea contra Regelui, regimul poate fi constrâns la capitulare.

 

Ideea atentatului am acceptat-o ca o solutie extrema, numai dupa ce se epuizase efortul revolutionar al miscarii în lantul de nenorociri petrecute în Ianuarie 1939. Planul ce l-am faurit împreuna cu Vasile Christescu, dupa asasinarea Capitanului, prevedea un mare atac asupra Capitalei cu toate fortele disponibile din provincie. Nu excludeam un atentat contra Regelui sau contra lui Calinescu, daca nu s-ar fi putut realiza concomitent cu atacul general, dar nu intra atentatul ca element indispensabil în ansamblul operatiunilor. Grija noastra principala, dupa uciderea Capitanului, era sa nu lasam frâu liber razbunarilor individuale si nici sa nu ne risipim fortele în actiuni de efect limitat (atentatul), pentru a nu pierde oportunitatea marii si finalei razbunari.

 

Conceptia la care m-am oprit acum se deosebea de cea veche prin largirea câmpului de lupta. Actiunea nu se limita la Capitala, ci trebuia sa se desfasoare în mai toate orasele unde dispuneam de suficiente concentrari, ca sa ne asigure un minimum de succes initial. Experienta ne-a învatat ca este foarte greu de a aduna oamenii într-un singur punct, fara a alarma autoritatilor. De alta parte, voiam sa dam revoltei un caracter national. Impresia asupra Regelui si guvernului ar fi fost mult mai puternica când ar fi aflat ca focul s-a aprins din mai multe parti deodata si toata tara s-a ridicat contra lui.

 

O speciala atentie rezervam Brasovului. Ocuparea acestui oras însemna o ipoteca asupra Capitalei, fiind unul din capetele în care se însuruba axa tarii: Bucuresti-Brasov. Cine stapâneste aceasta axa, stapâneste România.

De alta parte, acest oras putea servi, într-o faza ulterioara, ca punct de plecare al fortelor legionare din Ardeal.

 

Atacul era proiectat sa se desfasoare în trei valuri succesive, la scurte intervale: mai întâi grupuri restrânse de legionari, pregatite în cea mai mare taina, trebuia sa faca întâia bresa în autoritatea regimului, pe urmele lor sa navaleasca multimea legionara si, în cele din urma, atmosfera revolutionara odata creata, însasi masele populare sa fie antrenate în lupta.

 

În ce priveste obiectivele destinate a fi cucerite, m-am oprit asupra acelora care reprezentau punctele nevralgice ale aparatului de Stat: posturi de radio, telefoane, chesturi de politie, Legiune de Jandarmi, Prefecturi.

 

Ramânea marea necunoscuta: armata. Regimul trebuia lovit în însasi sursa puterii lui. Era indispensabil ca în fiecare oras sa câstigam de partea noastra cel putin o unitate militara. În iarna anului 1938-1939 reusisem sa ne infiltram adânc în mijlocul ofiterilor din Capitala si sa ne asiguram participarea câtorva unitati la actiunea proiectata. Acum trebuia sa reînodam firele rupte si sa cautam a extinde actiunea de câstigare a armatei si în provincie.

 

Acest plan nu era decât o simpla schema. Nu continea nici un element concret, nici o indicatie de teren. Totusi nu era un plan construit din imaginatie si nici cu idei împrumutate. Din propria noastra experienta si din propriile noastre nenorociri i-am fixat liniile fundamentale.

 

Miscarea legionara n-a ost pregatita nici pentru lupta clandestina si nici pentru lupta revolutionara. Capitanul repudia ideea unei lovituri de Stat.

 

Teroarea regimului ne-a silit "sa ne dam la fund", cum se numea, în limbaj legionar, viata în clandestinitate, si tot teroarea regimului ne-a obligat sa punem mâna pe arma. Ceea ce am mostenit de la Capitan, a fost hotarârea de a înfrunta orice prigoana si de a raspunde nedreptatilor. "În extremis", când toate celelalte cai ni se închideau, acceptam si-o lupta clandestina si nu ne temeam nici de spectrul unei revolutii. Caracteristica miscarii este ca se poate adapta oricaror împrejurari, fara a-si pierde identitatea. Dar revolutia materializata în actiuni de strada, în atacuri contra institutiilor publice, nu apartineau fiintei noastre prin definitie. Revolutia noastra era de ordin interior, era schimbarea launtrica a omului. În fata aparatului de teroare, faurit de cuplul Rege-Calinescu, în fata Politiei, Sigurantei si Jandarmeriei, noi ne prezentam "cu piept calit de fier si sufletul de crin". Doar vagi banuieli aveam de apucaturile vietii subterane. Eram atât de naivi încât nu cunosteam nici banala "cursa de soareci". Cadeau legionarii unul dupa altul, savârsind imprudente elementare. Eroismul nostru se înclestase într-o lupta inegala cu tehnica politieneasca a lui Moruzov.

 

Dintre legionarii grupului de actiune, am ales câteva elemente destinate sa primeasca misiuni de conducere în organizarea actiunii revolutionare: Octavian Rosu, Traian Borobaru, Ilie Smultea, Ilie Rotea, Eugen Teodorescu, Ion Boian si Petrascu. Cu acestia ma întâlneam de obicei duminica dupa masa, în casa lui Petre Ponta, si tineam sedinte tehnice, în care dezbateam planul de actiune sub toate aspectele. Dupa ce am epuizat temele principale, ne-am îndreptat atentia asupra unor chestiuni cu caracter mai special:

 

a) Ce contingent de legionari vom putea ridica în prima zi? Câti ne vor mai urma dupa înfrângerile suferite? Dupa aprecierile tuturor, rezulta ca vom gasi suficiente elemente pentru constituirea grupelor de soc, dar mobilizarea masei legionare va fi grea. E indispensabil un cât de mic succes initial pentru a o pune în miscare.

 

b) De unde ne vom procura arme? În 1938-1939, locotenentul Dumitrescu rezolvase în mod genial problema, construind aruncatoarele de flacari. Cu ele puteam compensa lipsa armelor propriu zise. Dar el fusese ucis si un al doilea nu se mai gasea. Sa atacam un depozit militar? Autoritatile ne-ar lua-o înainte si ne-ar aresta.

Nu am mai beneficia apoi de efectul surprizei. Am ajuns la concluzia ca chestiunea armelor sa si-o rezolve fiecare sef de organizatie cum crede mai bine. Nu trebuie sa primejduim realizarea planului în ansamblul lui, prin trimiteri de arme dintr-o parte în alta, sau prin alarmarea inamicului. Cu câte avem, cu atâtea începem lupta, si la nevoie chiar fara arme, dezarmând prin surprindere santinelele de la institutii.

 

c) Ce atitudine luam fata de legionarii iesiti din lagare si închisori? În genere, sa se evite sa fie angajati în actiune, din cauza mentalitatii lor specifice. Omul închis îsi pierde reactiile combative si trebuie sa treaca un timp oarecare pâna îsi recapata vigoarea sufleteasca. Exceptiile nu sunt excluse.

 

d) De unde ne vom procura bani? Realizarea planului reclama sume importante, destinate deplasarii si gazduirii oamenilor din diferite orase. Cotizatiile nu puteau acoperi aceste sume. În acest punct în zadar ne-am framântat mintea. Noi nu aveam în acel moment nici atâtia bani ca sa ne platim calatoria pâna în tara, necum sa mai finantam totalitatea actiunii.

 

Am facut apoi cu fiecare o aplicatie a planului în judetul sau regiunea unde va avea comanda. Convorbirile se desfasurau între patru ochi: câtiva oameni poate sa strânga pentru întâia zi a luptei?

Are arme? Ce puncte din orasele respective trebuia cucerite? Cum vom putea evita sa nu le pierdem dupa aceea?

 

Rezultatele ce le-am cules din aceste anchete de la om la om erau destul de slabe. Nici unul din elementele grupului de comanda nu îmi va da asigurari ca actiunea condusa de el va reusi într-o proportie convenabila, dar toti erau iluminati de-o mare speranta si decisi la orice risc.

 

6. Un sol din tara

 

În cursul lunii Ianuarie, primesc o vizita neasteptata. Un legionar din tara, Petre Dumitriu, soseste la Berlin si vrea sa-mi vorbeasca într-o chestiune de interes deosebit. Într-o dupa masa, a fost adus la casa lui Petre Ponta, unde locuiam, si a început sa-mi depene povestea lui. Mi-a spus ca e student în medicina si a actionat în Centrul Studentesc, sub conducerea lui Vârfureanu. Apoi, fara nici o introducere, a intrat în subiect:

– Ne-ati luat-o înainte cu Miti Dumitrescu.

– Cu ce?

– Cu Armand Calinescu.

Îi cer explicatii. O actiune paralela nu era exclusa:

– Si noi aveam în pregatire un atentat.

– Care voi?

– Grupul studentesc din Bucuresti, de sub conducerea lui Vârfureanu.

– Si?

– Ne-a surprins interventia lui Miti Dumitrescu în perioada de organizare. Dar într-o saptamâna doua, cel mult, intram si noi în actiune.

– Tot contra lui Armand Calinescu?

– Banuiesc ca si el trebuia sa cada, dar eu aveam o alta misiune.

– Care?

– Sa împusc pe Generalul Dragu.

Ma uit la el uluit. Generalul Dragu era o figura populara în România. Iesise la pensie si conducea, împreuna cu profesorul Marin Stefanescu, o organizatie patriotica, "Cultul Patriei".

 

– Stiu ca mai erau si alti generali pe lista, între care un fost comandant al jandarmeriei, adauga Dumitriu.

 

Convorbirea cu Dumitriu mi-a ramas întiparita în minte pâna la ultimul cuvânt. Acum numai exista nici un dubiu ca Vârfureanu era un agent de mare clasa al politiei. Prin mijlocirea lui Vârfureanu, care controla sectorul studentesc, Armand Calinescu înscenase un complot legionar contra unor mai multor generali români, pentru a-si putea pune în aplicare planul de asasinare a capeteniilor aflate în închisori si în lagare. Indignarea ce-ar fi provocat în tara asasinarea mai multor generali români ar fi fost atât de mare încât masacrul ce-ar fi urmat ar fi considerat ca o justa represiune a unor actiuni absurde si bestiale.

Atentatul lui Miti Dumitrescu n-a salvat pe legionarii din închisori, dar, cel putin, odata cu ei cadea si acela care planuise lichidarea lor. Daca nu ar fi fost înlaturat Armand Calinescu, fruntasii legionari tot ar fi pierit cu doua saptamâni mai târziu, dar în asa fel ca monstrul nu numai ca ar fi ramas în viata, dar ar fi triumfat pe mormintele lor. Dupa aceste întâmplari, cine ar mai fi cutezat sa ridice steagul Legiunii, când asupra ei apasa acuzatia unor atentate demente?

Toata lumea ar fi aprobat uciderea lui Armand Calinescu, dar sa ucizi niste generali nevinovati, scosi la pensie? Cum se mai putea reabilita miscarea?

 

Acum toate se lamureau. Mihail Vârfureanu era fiu de preot din judetul Dâmbovita. A intrat în miscare fiind student în medicina, si repede si-a câstigat aprecierea sefilor lui. Atât Ion Victor Vojen, fostul sef al judetului Dâmbovita, cât si Victor Dragomirescu, fost sef al Centrului Studentesc Legionar Bucuresti, întotdeauna mi-au vorbit de el în termeni superlativi. O speranta a legiunii. Fusese primit si în Corpul Mota-Marin, iar, în timpul prigoanei, devenise omul de încredere a lui Victor Dragomirescu. Conducea grupul legionar de la medicina. Eu n-am avut nici un fel de contact cu el si nu l-am vazut niciodata, deoarece eu aveam legaturi numai cu sefii de mari unitati, iar el nu era decât seful unei subunitati studentesti. Dupa recomandarea lui Victor Dragomirescu, cu care lucram strâns la realizarea planului de actiune, ce trebuia sa fie pus în aplicare pe la începutul lunii Februarie 1939, Vârfureanu era prevazut sa conduca atacul de la cazarma Malmaison. M-am întrebat mai târziu ce s-ar fi întâmplat daca am fi ajuns sa dezlantuim atacul? Ne-ar fi tradat?

 

E greu de precizat când a intrat Vârfureanu în slujba politiei. Sa fi fost înainte de începerea prigoanei sau chiar în cursul ei, prins si pus în dramatica alternativa de a fi schingiuit sau de a trece de cealalta baricada? Un fapt ce mi-a dat mult de gândit era ca sefii studentimii în clandestinitate cadeau unul dupa altul, la scurte intervale: din Octombrie 1938 pâna în Ianuarie 1939 sunt surprinsi de politie si arestati Filipov, Mazilescu, Necrelescu si Busuioc. Ori, toti acestia erau sefii ierarhici ai lui Vârfureanu. Dar era greu sa se faca vreo legatura, pentru ca cei cazuti aveau contacte si cu alti sefi de grupe studentesti. De unde venise tradarea? În orice caz, Vârfureanu era ultimul care putea fi banuit, deoarece era aghiotantul lui Victor Dragomirescu, iar Victor Dragomirescu era un membru de elita al Legiunii.

 

Prin aceste decapitari succesive, în primavara lui 1939, ramasese Vârfureanu în fruntea studentimii legionare de la Bucuresti, dar nu pentru ca l-ar fi numit cineva, ci din proprie initiativa. Organizatia noastra de lupta fusese distrusa în cursul lunii Ianuarie 1939, comandamentul legionar se pulverizase prin moartea lui Vasile Christescu si fuga celorlalti peste hotare.

Eu însumi, la începutul lunii Februarie, trecusem granita în Ungaria, încât nu mai era cine sa dea dispozitii. Lui Vârfureanu, unul din principal conducatori ai studentimii, în mod natural îi revenea succesiunea, încât atunci când si-a asumat raspunderea Centrului Bucuresti nu putea trezi nici o banuiala.

Asa trebuie sa procedeze orice legionar, în împrejurari asemanatoare, când pierde legatura cu Comandamentul. Când am aflat mai târziu, la Berlin, ca Vârfureanu lucreaza la reorganizarea studentimii, ne-am bucurat, deoarece acest corp de elita, în care ne puneam toata nadejdile, nu ramasese fara conducator.

 

E adevarat ca înca din timpul acela, adica din primavara anului 1939, circulau zvonuri nelinistitoare referitor la Vârfureanu; totusi nu ne puteam lua dupa gura unuia sa