HORIA SIMA

HORIA SIMA

PRIZONIERI AI PUTERILOR AXEI

I. FUGA ÎN NECUNOSCUT

1. O noua prigoana

2. „De la Horia Sima“ pâna la ultimul borfas

3. Vagabond pe strazile capitalei

4. De la Bucuresti la Brasov

5. De la Brasov la Sibiu

6. Popasul de la Sibiu

7. Înapoi în Bucuresti

II. ÎN BULGARIA

1. Trecerea Dunarii

2. La Legatia germana din Sofia

3. Pregatiri de plecare

4. De la Sofia la Viena

III. CE-AM GASIT ÎN GERMANIA

1. De la Viena la Berlin

2. Ahornallee

3. Întrevederi politice

4. Cu domiciliu fortat

5. Viata la Berkenbrück

6. Instanta de la Frankfurt/Oder

IV. LA RASPÂNTIE

1. Rademacher si Legath ma accepta în cercul lor

2. Un memoriu catre Hitler

3. Izbucnirea razboiului

4. „Pe marginea prapastiei“

5. Baia de sânge de la Jilava

6. Ferecati de propria semnatura

7. Striviti între doua forte

V. ARIA EXTERNA A MISCARII

1. Miscarea Legionara din tara

2. Rolul providential al Banatului sârbesc

3. Ospitalitatea bulgara

4. Deceptia italiana

5. Digul din Spania

6. Legionarii din Franta

7. Aportul fabulos al garnizoanei Berlin

8. Garnizoana Rostock

VI. O PAGINA FIOROASA DIN ISTORIA NEAMULUI

1. Razboiul – mijloc de nimicire

2. Punerea la pas a justitiei

3. Legi speciale

4. Un plebiscit fraudulos

5. Barajul cenzurii

6. Delapidarile de bani publici

7. Teroarea asupra femeilor

8. Izvorul puterii lui Antonescu

9. De la alianta la vasalitate

10. Pretul puterii

11. Miscarea în tratativele germano-române

VII. „PE MARGINEA PRAPASTIEI“

1. Lovitura de gratie

2. Nici un mijloc de aparare

3. O afirmatie absurda

4. Masluirea istoriei

5. „Lipsa de simt national si discernamânt patriotic“

6. „Privire generala“

7. Acapararea aparatului administrativ

8. Intelectualii pusi la index

9. Oameni nepriceputi

10. Subplantarea personalului inferior

11. Corpul Muncitorilor Legionari

12. Înarmarea legionarilor

13. Horia Sima pregateste o lovitura de stat

14. Se trece la executia loviturii

15. Crescendo al teroarei

16. Descinderi la lojile masonice

17. Petrascu în focul reflectoarelor

18. Asasinarea maiorului Döring

19. Tragicele zile din ianuarie. O demonstratie imposibila

20. Întinarea memoriei Capitanului

21. Caracterul general al lucrarii

VIII. ÎN BATAIA FURTUNII

1. Framântarile legionare din tara

2. Ce s-a ales de guvernul legionar?

3. Orientarea grupului carlist

4. Destinul Profesorului Codreanu

5. Mentorii Profesorului

6. Liliana Protopopescu

7. Vizita lui Neagoe Flondor la Berlin

8. Încercari de apropiere de Miscare

IX. SFÂRSITUL UNUI AN TRAGIC

1. Presiuni din toate partile

2. Caderea Odessei

3. Un Craciun linistit

X. 1942: ANUL STABILIZARII POLITICE

1. Relatiile dintre noi

2. Bombardament englez la Rostock

3. Revista Axa reapare la Rostock

4. Sarata. Planul diabolic al lui Antonescu de exterminare a Legiunii

5. Întâlnirea cu studentii din Berlin

6. Ajutoare din alte garnizoane

7. Guvernul spaniol se intereseaza de soarta noastra

8. Un curier din tara

9. Înlocuire lui Legath

10. O vara exceptionala

11. Intensa activitate legionara

12. Complotul de la Rostock

XI. FUGA ÎN ITALIA

1. Un proiect politic

2. Calcarea angajamentului fata de Germania

3. Pregatiri pentru evadare

4. Ce las în urma

5. Un raspuns ambiguu

6. O veste uluitoare

7. O întrecere cu timpul

8. Vladimir Clain

9. În faza finala

10. O calatorie fara incidente

11. Întâia zi la Roma

12. Întoarcerea Tianei la Berlin

13. Enescu informeaza pe Mario Appelius

14. Situatia critica a frontului

15. Un semnal nelinistitor

16. O vizita neasteptata

17. Un functionar al Ducelui

18. Întoarcerea prizonierului

19. La sediul Gestapo-ului din Alexanderplatz

20. „Die Entscheidung wird fallen“

21. Internat în lagarul de la Buchenwald

22. În închisoarea lagarului Sachsenhausen-Oranienburg

XII. O PRIGOANA ÎN PRIGOANA

1. O noua prigoana

2. Am facut o greseala plecând în Italia?

3. Asaltul de la Marienehe

4. De la Berkenbrück la Buchenwald

5. Goana dupa legionari

6. Odiseea Tianei

7. Schimbare la Legatia Româna

8. Zguduiri în sânul SS-ului

9. Urgia din tara

10. Nici femeile n-au fost crutate

11. Mitraliere la închisori

XIII. VIATA ÎN LAGAR

1. Leit-motivul internarii în lagar

2. Sonderlager Fichtenhain

3. De la Buchenwald la Dachau

4. Petrascu – tinta predilecta a atacurilor

5. Cum am trait în lagar

6. Cruzimi inutile

7. Ultimii mohicani

XIV. EVOLUTIA POLITICA A LEGIUNII ÎN TARA

1. Succesiunea Costea

2. Iosif Costea si regimul antonescian

3. Ilie Rotea intra în scena

4. Doua destine

5. O tragedie

6. Cursul singuratic al lui Horatiu Comaniciu

7. Un complot în închisoare

XV. RUPTURA

1. Petrascu preda comanda lui Mile Lefter

2. Sub comanda lui Mile Lefter

3. 3 Iulie

4. Limpezirea apelor

5. Spre o noua conducere

6. Un om providential

7. Componenta grupului dizident

8. Biruinta loialitatii

9. Atmosfera apasatoare de la Dachau

10. Sfârsitul experientei Papanace

11. Doua profetii

XVI. PRABUSIRE SI LIBERTATE

1. Deznodamântul de la 23 August

2. Un fulger în captivitate

3. Cu trenul spre Prusia Orientala

4. Întrevederea cu Himmler

5. În vila lui Ribbentrop

6. Un manifest catre tara

7. O noua întâlnire cu Himmler

8. Cu avionul la Budapesta

9. La Budapesta

10. Cu generalul Phleps

11. Înapoi la Viena

12. Sânge si libertate la Buchenwald

13. Dachau – punctul final al unei drame

FUGA ÎN NECUNOSCUT

„Omul care s-a ridicat la Conducerea Statului pe mormintele legionarilor ne-a lovit fara mila cu ajutorul unei puteri straine. Cum facuse si Carol al II-lea înaintea lui, Generalul Antonescu odios continuator al acestuia.”

1. O NOUA PRIGOANA

Cu toate ca Miscarea Legionara nu avusese nici o raspundere în dezlantuirea asa-zisei „rebeliuni”, îndata dupa ce am dat ordin legionarilor sa se retraga din institutiile publice, Generalul Antonescu s-a napustit cu cea mai mare furie asupra noastra, desi nu mai avea nici un motiv, ostilitatile fiind încheiate de la orele 5 dimineata, 23 Ianuarie, când a fost difuzat comunicatul meu.

Cum se explica aceasta noua provocare a lui Antonescu? El vroia sa demonstreze poporului ca lui si numai lui se datoreaza înabusirea „rebeliunii”.

– Reichul german n-ar fi avut nici un amestec în potolirea asa-zisei „rebeliuni”, când stiut este ca Hitler ne-a dat un ultimatum, amenintând cu interventia diviziilor germane aflate atunci în România.

– Nici ordinul meu dat legionarilor de a evacua cladirile publice nu fusese luat în considerare de Conducatorul Senatului, deoarece „bande rebele” continuau dezordinile în toata tara.

– A fost nevoie de interventia armatei, în ziua de 23 Ianuarie 1941, care a tras fara mila în toti aceia care cutreierau strazile, neintrând în legalitate.

Deci, în ultima analiza, armata a înabusit „rebeliunea”. Ce germani, ce ultimatum de la Hitler, ce ordine de la Conducerea Miscarii! El si numai el, Generalul Antonescu, cu bravii lui ostasi, au salvat tara de la anarhie! Aceasta era ideea ce o propaga Antonescu dupa „victorie”, uitând ca în zilele anterioare s-a retras timorat în Palatul Prezidential si n-a cutezat sa faca fata rezistentei. Abia dupa primirea telegramei de la Hitler, i-a revenit curajul, luând forma dementa de cruzime si bestialitate.

Si cum s-a manifestat în ziua de 23 Ianuarie 1941 „vitejia” Generalului? Tragând fara nici o alegere lumea de pe strada. Majoritatea erau pasanti, oameni care iesisera la spectacol, neamestecati în lupte. Între cei cazuti, putini legionari, care, conform ordinului dat de mine, se pregateau sa evacueze cladirile publice. Soldatii erau pusi de comandantii lor sa stea la pânda în jurul cladirilor si când vedeau ca iese cineva din ele, trageau si omorau. Au cazut legionari la Prefectura, în Strada Romei, la sediul din Strada Strasbourg si alte localuri mai mici.

Seara, Antonescu putea sa arate germanilor bilantul represiunii inutile: 800 de morti, aliniati la morga, pentru judecata de apoi. De acest masacru nu vorbeste nimeni si nu-l condamna pe Antonescu, caci gloata mortilor era formata de tineri crestini din masa anonima a Capitalei, secerati de gloante. Se vorbeste si se condamna numai uciderea unor evrei, tot atât de anonimi ca si crestinii care au cazut victima uneltirilor conducerii lor pe lânga Generalul Antonescu.

Dar cu aceasta nu s-a terminat ferocitatea lui Antonescu. Era începutul unei noi prigoane. Bucurându-se de protectia armatei germane din România, Antonescu a dat ordin sa fie arestati toti fruntasii Legiunii si toti ministrii legionari, presupusi a fi amestecati în dezlantuirea „rebeliunii”. Pe lânga ei, toti aceia care s-au baricadat în institutiile publice, majoritatea functionari de-ai lor, care le-au aparat cu viata contra loviturii de Stat a Generalului Antonescu. Victime nevinovate, toti acestia erau destinati sa-si sfârseasca zilele în fata plutoanelor de executie, în închisori sau, ca o „masura de garantie”, sa fie trimisi pe front, cu ordinul de a nu se mai întoarce vii.

2. „ DE LA HORIA SIMA PÂNA LA ULTIMUL BORFAS”

Intentiile sanguinare ale Generalului apar si mai clar în proclamatiile ce le-a dat catre tara, dupa „triumfala” înabusire a „rebeliunii”.

Într-una din aceste proclamatii delirante, spunea ca a dat ordin sa fie capturati toti cei responsabili de „rebeliune”, „de la Horia Sima pâna la ultimul borfas”.

Fara îndoiala ca în cursul „rebeliunii”, si-au facut aparitia si borfasi, oameni fara capatâi, care profita de orice tulburare sociala, pentru a sparge casele oamenilor si a le prada. Dar a ma pune pe mine alaturi de aceste scursori sociale, nu era numai o insulta pentru mine, dar arata si caracterul infam al Generalului. În atâtea discursuri publice anterioare a avut aprecieri elogioase la adresa mea, iar acum, în proclamatiile adresate tarii, coborâsem pe scara valorilor pâna a ma azvârli în drojdia societatii.

Dar mai important decât acest ofense vulgare, era decizia ce o luase Generalul pe plan politic în relatiile cu Miscarea. Daca pe Seful Legiunii îl trateaza în modul acesta ignominios, înseamna ca o reconciliere nu mai e posibila si ca va împinge prigoana pâna la exces. O actiune totala contra Legiunii, al carui obiectiv final nu putea fi decât anihilarea ei.

Am înteles în primul moment, dupa aceste izbucniri de ura dementiala, ce soarta îmi rezerva Antonescu. De aceea pe cât mi-a fost posibil, am cautat sa nu ajung în mâinile lui. Din vestile ce s-au infiltrat de la Presedinte, am aflat ca Generalul vroia sa termine cu mine în mod sumar. „Armata”, indignata de cele petrecute, considerându-ma pe mine principalul responsabil, ma va pune la zid si ma va împusca.

În seara de 23 Ianuarie 1941, mi s-a pus în vedere de catre Serviciul German de Securitate (SD) sa parasesc locuinta lor, în timp ce ceilalti camarazi ai mei care se aflau acolo, continuau sa se bucure de ospitalitatea lor. Probabil, în urma unor ordine venite de la Berlin, se facuse aceasta discriminare. Vor fi salvati toti si dusi în Germania, în afara de oaia neagra, Horia Sima.

Am fost invitat de Geissler, seful Gestapoului din Bucuresti, sa înnoptez la el. Am fost bucuros de aceasta mâna de ajutor ce mi se întinsese, când altii îmi aratau usa. Locuinta lui Geissler avea însa un dezavantaj. Nu se bucura de statut diplomatic, cum era cazul cu SD. Asadar, la Geissler, autoritatile puteau face perchezitii. La scurt interval de la intrarea mea în casa lui Geissler, apare Doamna Liliana Protopopescu, sotia profesorului, ca sa ma întrebe daca locuinta în care ma aflu este sigura. Altminteri, ea îmi va cauta o alta gazda. I-am raspuns ca ma simt în siguranta si i l-am aratat pe Geissler, gazda mea.

Abia pleaca Doamna Protopopescu si apare un alt oaspete: un elvetian, numit Otto Gier, o figura curioasa, dar care nu-mi trezea nici o banuiala. Îl vedeam adeseori în tovarasia lui Geissler si îl credeam un agent al acestuia. Dar Gier venea adeseori si pe la Presedintie si m-a vizitat si pe mine. De aici a tras concluzia Geissler ca elvetianul este un prieten-informator al nostru. În realitate, Gier n-avea nimic comun, nici cu Geissler si nici cu noi, ci facea acest joc ca sa-si serveasca mai bine centrala de la Berna. Când a aparut Gier la Geissler, l-am primit atât eu cât si seful Gestapoului cu semne de bucurie, vrând sa aflu de la el ce se mai unelteste la Presedintie. Confuzia persista si era cât pe ce sa-mi fie fatala.

Dupa plecarea lui Gier, nu stiu ce s-a întâmplat ca Geissler, care îmi oferise cu atâta amabilitate locuinta lui, si-a schimbat brusc atitudinea, si-mi comunica, vadit jenat, ca nu ma poate gazdui. Nu mi-a spus motivul. Primise probabil vreun telefon de la Berlin, prin care i se ordonase sa se debaraseze de mine. Eram un fel de vânat liber si nu vroiau sa-l supere pe Generalul Antonescu.

N-am mai insistat în explicatii, ci, însotit de credinciosul Boian, am parasit casa. Aceasta a fost salvarea mea. Nici n-am iesit bine din casa si patrunde în locuinta lui Geissler o patrula militara, comandata de un ofiter, pentru a face perchezitie.

Ce se întâmplase? Gier, cum m-a vazut cu Geissler, si-a dat arama pe fata. S-a dus la Presedintie si a denuntat ca ma ascund. Imediat s-a dat alarma si casa lui Geissler a fost invadata de soldati. Fara sa-si dea seama, Geissler mi-a salvat viata. O jumatate de ora interval si as fi cazut în mâna zbirilor lui Antonescu.

3. VAGABOND PE STRAZILE CAPITALEI

Am iesit de la Geissler naucit. Nici reprezentantii germani din Bucuresti, apropiati ideologic de noi, camarazii nostri oarecum, nu erau dispusi sa ma ajute. Îsi luasera mâinile de pe mine, caci asa primisera probabil ordine de la autoritatile superioare. Eram declarat vânat liber si din partea lor.

În acest moment s-a nimerit sa fie cu mine credinciosul Boian. Avea o masina Ford, de tip vechi, pe care o folosea la Serviciul Ordinii. Nu stiu cum s-a facut ca aparuse cu el si Octavian Rosu.

Ne-am urcat toti trei în masina. Dar unde sa mergem? Nimeni nu stia un loc sigur. Singurul lucru bun ce-l constatasem în acel moment era ca încetasera împuscaturile si se reluase circulatia pe strazile Capitalei. Rosu are o idee. Ce-ar fi sa-l cautam pe Colonelul Vorobchievici? Îl cunostea Rosu de la Berlin. Era atasat militar. Vorobchievici se atasase de Miscare dupa biruinta si, la un moment dat, chiar ma gândeam sa-l propun Generalului ca Sef al Serviciului Secret, în locul lui Moruzov, care pierise în evenimentele de la Jilava. Nu s-a ajuns aici, deoarece Antonescu avea omul lui, pe Eugen Cristescu, pe car l-a numit la începutul lui Ianuarie 1941.

În disperare de cauza, m-am asociat parerii lor. Vorobchievici locuia pe Soseaua Stefan cel Mare, într-un apartament la etaj. Ajungând în fata casei lui, Rosu s-a urcat la Colonel ca sa sondeze terenul. Dupa câteva minute, s-a întors în fuga, speriat, spunându-i lui Boian sa dea drumul repede la masina. Ne-a spus gâfâind ca tocmai în acel moment casa lui Vorobchievici era calcata de o patrula militara si sotia acestuia i-a facut semn sa plece.

Ne-a intrat groaza în suflet. Unde sa gasim adapost? De data asta îmi vine mie în gând ceva. Ce-ar fi sa încercam la Dr. Repezeanu, vechea noastra gazda din timpul prigoanei carliste si care ramasese necunoscuta si în timpul guvernarii noastre? Dr. Repezeanu locuia undeva pe o straduta în apropierea Garii de Nord. Aici locuise multa vreme, în conditii de siguranta, si Vasile Christescu. Pornim cu masina spre casa Dr. Repezeanu. Daca nu locuia nimeni acolo, aveam un adapost sigur. Dar nici aici nu avem noroc. Era casa în care locuise în cursul guvernarii noastre inginerul Nae Horodniceanu. Acesta detinuse o functie înalta în timpul guvernarii, încât, dupa toate probabilitatile, zbirii lui Antonescu vor da de urmele lui. Nae Horodniceanu era un vechi cunoscut al familiei Repezeanu, înca din timpul Capitanului. Când m-a vazut, îndata si-a facut bagajul si a evacuat casa. Dupa un minut de reflectie, mi-am dat seama ca nici locuinta Dr. Repezeanu nu era potrivita pentru noi. Dupa toate probabilitatile, autoritatile o vor descoperi, cautându-l pe Horodniceanu, si în locul acestuia, vor da de un vânat mai pretios.

Dupa câteva clipe de sedere la familia Repezeanu, care ne ruga staruitor sa ramânem, ne-am urcat din nou în masina si am plecat. Dar unde? N-am gasit nici o solutie unde sa poposim în noaptea aceea decât sa bat la usa unei surori a mea, care era casatorita cu un avocat numit Busuioceanu. Aveau o casuta a lor particulara, tot în apropiere de Soseaua Stefan cel Mare. Ca sa nu ramânem în strada sau umblând în nestire cu masina pe strazile Capitalei, m-am decis sa risc o noapte la ea. Ma gândeam ca politia antonesciana era în curs de reorganizare si nu va ajunge asa de repede pâna la cumnatul meu. Mi-au oferit un pat în propriul lor dormitor. Boian si Rosu plecasera, ramânând ca o dau azi dimineata sa vina din nou cu ultimele vesti. Fireste ca am avut un somn chinuit si greu, cu teama în suflet sa nu apara vreo masina nedorita în fata casei.

Pe la 5 dimineata, într-adevar, se aud în poarta bataile fatidice. Politia, ne-am zis cu totii, când colo, în pragul portii apare camaradul Boian, însotit de doi ofiteri germani, îmbracati în uniforma. Erau Bollschwing, seful Serviciului SD si ajutorul lui, Gunne. Venisera sa ma ia cu ei si sa ma puna în siguranta. În decurs de câteva ore, se petrecuse ceva la Berlin. În timp ce în seara de 23 Ianuarie, eram declarat vânat liber si, ca urmare, toate autoritatile germane îsi luasera mâna de pe mine, acum primisera si ei ordin de la Himmler ca sa ma salveze.

Mi-au comunicat ca voi fi mai în siguranta la Brasov, la locuinta lui Andreas Schmidt si au venit sa ma duca cu masina lor. La locuinta acestuia, politia lui Antonescu nu ar fi cutezat sa patrunda. Pentru mai mare siguranta, pe drum, pâna la Brasov, s-a gândit sa ma ascunda în cufarul masinii, asezat în spatele vehiculului. Am acceptat, caci nu era alta solutie. M-am ghemuit cum am putut în cufar, care era prevazut cu o gaura pentru a putea respira. Cum am scapat din raza Bucurestiului, credeam ca, de acum înainte, nu ma mai pândea nici o primejdie. Dar n-a fost asa.

4. DE LA BUCURESTI LA BRASOV

Drumul de la Bucuresti la Brasov l-am facut ghemuit în cufarul masinii. Pe sosea, erau posturi militare care controlau vehiculele. Bineînteles, cum vedeau uniformele germane, nimeni nu cuteza sa ceara legitimatiile. Pâna la Ploiesti, nici un incident. Aici am avut o oprire mai lunga. În centrul orasului, Bollschwing si Gunne au fost interogati, li s-au cerut hârtiile si dupa câteva ezitari, au fost lasati în pace. Era vreun denunt, banuind ca voi pleca spre Brasov? Un ofiter numai, seful patrulei, se uita neîncrezator la cufar, care era de oarecare proportii, dar n-a cutezat sa ceara deschiderea lui. Am stat ghemuit, cu sufletul la gura, si nici nu cutezam sa mai respir de frica.

În sfârsit porneste masina. Clipele ti se par milenii în astfel de situatii. De la Ploiesti la Brasov, n-am avut nici un control si nici o oprire.

La Brasov am ajuns la orele 11 dimineata. Am fost scos din cufar si m-am asezat în spatele masinii: „Nu mai e nici un pericol”, îmi spune Gunne.

Din Piata Sfatului, pornim spre casa lui Andreas Schmidt, care locuia o straduta ce urca spre Tâmpa.

La Brasov era iarna. Cazuse multa zapada si pe ulita pe care locuia Andreas Schmidt era înghetata. Zapada se întarise si vehiculele se miscau greu.

Masina urca gâfâind, pâna ce a ajuns la un deal mai ascutit, de unde nu vroia sa mai înainteze. Gunne îi dadea maximum de viteza, dar rotile se învârteau pe loc, refuzând sa prinda teren. Aproape o ora a durat încercarea lor de a trece hopul. Masina mereu cadea la locul de plecare, fiind gata sa se rastoarne. Se strânsesera trecatori, care se uitau la noi, mirându-se de isprava. Dar daca printre trecatori se gasea cineva care sa ma recunoasca? M-am ghemuit cum am putut în fundul masinii, asteptând dintr-un moment într-altul sa-si ia zborul pe deal în sus.

Masina facea zgomot, zvârlea zapada de sub roti, icnea sub presiunea motorului, dar atât. Nu pornea mai departe. Parca era un facut. Bollschwing si Gunne se decid sa se întoarca în oras si sa-mi caute adapost la un camarad de-al lor, Lipphardt. Aici am stat câteva ore. De la acesta aflam cu surprindere ca tocmai în timpul când noi ne luptam cu alunecusul, casa lui Andreas Schmidt fusese invadata de un grup de soldati si perchezitionata. Socoteau ca îl vor gasi pe....Horia Sima. Ce minunata întâmplare! Refuzul masinii de a urca dealul, mi-a salvat viata.

În sfârsit, dupa ce soldatii s-au retras si nu mai era nici un pericol, am fost condus pe jos la casa lui Andreas Schmidt. Era o casa mare, spatioasa, cu un etaj si parter. O adevarata cetate. Pe Andreas Schmidt nu l-am vazut. Am fost însotiti de camarazi de-ai lui. În acel moment, în casa nu se afla nimeni. Însotitorii mei mi-au spus ca trebuie sa ramân câteva zile singur în casa, pâna ce-mi vor gasi un alt adapost. Mi-au aratat casa, locul de dormit, camera de provizii si mi-au spus sa nu raspund la nici un telefon si nici sa deschid usa daca suna cineva.

Din acel moment nu s-a mai aratat nimeni. Toata ziua stateam la pânda în odaile de sus, ca sa observ daca nu se apropie cineva. Nu m-am simtit bine în singuratatea aceasta. Ma temeam de o noua descindere, dar n-a venit nici un oaspete nedorit.

5. DE LA BRASOV LA SIBIU

Am iesit din „angoisse”, abia când a aparut un grup de camarazi din „Grupul Etnic German”, organizatie condusa de Andreas Schmidt. Erau 4 sau 5 tineri, îmbarcati într-o masina. Timpul de înmuiase, încât au putut urca panta. Mi-au comunicat ca ma vor duce la Sibiu, unde au gasit un loc de adapost mai sigur. Mijlocul de locomotie, tot masina. I-am întrebat daca sunt controale pe drum, gândindu-ma la incidentul de la Ploiesti. Mi-au spus ca exista un singur control militar la iesirea din Brasov, pe soseaua care duce spre Fagaras, dar nu e nici o primejdie. Poti sa treci prin el foarte usor. Eu am fost mai putin încrezator decât ei si le-am cerut sa-mi procure o uniforma germana de SS, daca voi merge în masina cu ei. Au acceptat si mi-au adus o tunica neagra de ofiter SS, iar pe cap un chipiu impunator din organizatia „Totenkopf”. Nu aveau pantaloni si nici cizme, încât daca as fi silit sa cobor din masina, oricine ar fi descoperit trucul si m-ar fi arestat. Mi-am pus niste ochelari si am plecat.

La iesirea din oras, controlul n-a fost asa de simplu cum spuneau ei. Era o ceata de plutonieri majori si de agenti în civil, care faceau controlul, 7-8 persoane. Au cerut actele însotitorilor mei, le-au cercetat amanuntit, dar mie nu mi s-au adresat, impunându-le respect uniforma neagra SS. Au azvârlit o privire banuitoare spre mine, dar n-au cutezat sa ma întrebe de acte. Au salutat si am plecat. Scapasem dintr-o primejdie. Dumnezeu m-a scapat si de asta data.

De la iesirea din Brasov nu am mai fost tulburati de nici un control. Era clar ca paza antonesciana se concentrase în raza Bucurestiului si apoi pe soseaua Bucuresti-Brasov, unde banuiau ca as fi putut sa ma ascund. Era clar ca se montase o aparatura puternica în jurul Brasovului.

Se facuse noapte când am intrat în Sibiu. Am tras iarasi într-un loc nepotrivit, plin de primejdii, în fata restaurantului „Împaratul Romanilor”, frecventat de toata protipendada Sibiului. Am ramas iarasi singur în masina, iar însotitorii mei au intrat în local, cautând pe cineva. Probabil pe unul din membrii organizatiei lor din Sibiu.

Dupa putin timp, au revenit însotiti de un camarad de-al lor, numit Schuller. Mi-au comunicat ca voi fi gazduit în casa lui. Schuller mi-a facut o excelenta impresie. O figura simpatica, de care îmi aduc cu drag aminte pâna astazi.

Pornim cu masina spre locuinta lui Schuller, într-o strada de al carui nume nu-mi amintesc. Mi-am luat ramas bun de la însotitorii mei si m-am asezat în noua locuinta.

6. POPASUL LA SIBIU

Familia Schuller, la care am fost condus de organizatia sasilor din Sibiu, era o familie modesta de functionari. Atât el cât si sotia lui s-a purtat admirabil cu mine. Nu numai ca m-au ascuns si m-au ferit de indiscretii, dar au cautat sa-mi faca viata cât mai comoda pentru a uita de situatia tragica în care ma aflam. Eu, care fusesem aclamat de sute de mii de oameni, acum sedeam între patru pereti. Mi-au cedat camera lor cea mai bun, desi aveau copii, iar sotia lui cumpara de la piata tot ce era mai bun.

În timpul sederii mele acolo, sunt trei evenimente importante de semnalat:

1. A venit într-o zi Andreas Schmidt la mine, seful grupului etnic german, ca sa-mi ceara din partea Berlinului sa fac o dare de seama, un fel de mic istoric al asa-zisei „rebeliuni”. I-am povestit cele întâmplate si i-am dat si ceva în scris. Cum nu aveam nici eu si nici gazda coli albe, mi-am pus gândurile pe niste resturi de hârtie. A fost o expunere detestabila ca prezentare, dar si incorecta ca gândire. Într-o ora, cât a stat la mine Andreas Schmidt, am vorbit cu el si a trebuit sa-i fac nota sumara asupra evenimentelor.

Data fiind situatia în care ma aflam, am preferat sa nu-l atac direct pe Antonescu, desi el era vinovatul principal. Nu vroiam sa mai azvârl ulei peste foc, stiind ca intrase în gratiile lui Hitler si tot ce savârsea era cu aprobarea acestuia. Ma mai gândeam ca poate, mai târziu, se va putea restabili colaborarea cu Miscarea. Era o naivitate, caci toate le vroia Antonescu, în afara de o reluare a colaborarii cu Miscarea, cum au dovedit-o evenimentele ulterioare. O scrisoare a mea, prea lamuritoare, nu se stie unde ar fi ajuns la Berlin si ce urmari ar fi avut. La ora aceea, eu nu eram un om liber, ci viata mea depindea de bunul plac al Berlinului. Un ordin venit de la Hitler m-ar fi expus la grave primejdii. Atât SD din Bucuresti cât si Grupul Etnic German si-ar fi ridicat mâinile de pe mine si cadeam în mâna zbirilor lui Antonescu.

2. Fiind în baie si vrând sa deschid o ferestruica groasa, care era întepenita, mi-am taiat vena de la mâna stânga. Norocul a fost ca nu mi-am taiat nervul, caci altfel mâna îmi ramânea anchilozata. Dar sânge mi-a curs din abundenta. Eram speriat si sângele nu se mai oprea. Acasa nu era nimeni. Schuller era la serviciu, iar Doamna dupa cumparaturi. Ce sa fac? Sângele nu se mai oprea. În disperare de cauza, am deschis usa de-afara si m-am adresat vecinului din fata, fara sa stiu cine este. I-am spus ce mi s-a întâmplat, i-am aratat rana si l-am rugat sa se duca în oras si sa-mi aduca un medic. În acel moment, soseste sotia lui Schuller. Aceasta vazând starea în care ma aflu, mi-a spus sa intru în casa si se îngriji ea de medic. Cu o fâsie, mi-a legat puternic bratul ca sa nu-mi mai curga sânge, si apoi a telefonat sotului ei. Acesta a venit în graba, însotit de un medic german, care facea parte din organizatia lor. I s-a comunicat cine sunt. Acesta n-a vorbit nimic si nici nu m-a întrebat nimic. Între timp, sângele se oprise. M-a pus sa închid mâna si sa o deschid. Nu era anchilozata, ceea ce însemna ca nervul nu fusese atins. Mi-a pus o alifie peste rana si apoi un bandaj. Mi-a spus la plecare ca nu e nimic grav si sa fiu linistit.

Si acum sa întregim istoria. Domnul din fata, pe care îl solicitasem sa-mi caute un medic, era într-o situatie asemanatoare cu a mea. Se ascundea si el de autoritatile române, fiind un dezertor din armata. Vazându-ma pe mine, o mutra necunoscuta, tot la niste sasi de-ai lui, si-a imaginat ca si eu sunt dezertor ca si el si ma ascund la familia Schuller. Într-adevar, nu a vorbit cu nimeni nimic si incidentul n-a avut nici o urmare.

3. Era cam pe la sfârsitul captivitatii mele la Sibiu. Uitându-ma într-o dimineata pe geam – casa lui Schuller era la etaj – vad în curtea interioara, care cuprindea mai multe cladiri, ca un fel de piateta, un colonel si un grup de soldati, care cautau, nu stiu ce pe la apartamentele de jos. Se uitau prin curte, îi întrebau pe locatari, dupa ce sunau la usa lor, si apoi plecau. De fapt ei nu venisera sa ma caute pe mine. A fost o coincidenta. Nu stiu ce cautau. Dar eu care eram la etaj si îi urmaream cu înfrigurare, mai ales ca eram singur în acasa, am trecut prin alte momente de groaza. Sa fi vorbit vecinul din fata?

Încolo, ascultam radio si citeam ziarele pe care mi le aducea Schuller seara.

Comunicate peste comunicate de la Presedintie, în care se anuntau noi arestari de „rebeli”. Apoi acuzatii odioase la adresa legionarilor, mai ales delapidari de bani publici. Se anunta constituirea de Consilii de Razboi pentru judecarea si pedepsirea „rebelilor”. O campanie bine orchestrata de miselii si calomnii.

Eram surprins ca guvernul german tolereaza aceasta avalansa de infamii, în organele de presa controlate de guvernul român.

7. ÎNAPOI LA BUCURESTI

Toate miscarile mele, dupa ce am fost luat de SD si condus la diferite locuri de adapost, nu mai erau controlate de mine. Eram la discretia prietenilor mei, care, la rândul lor, ascultau de ordinele ce le primeau de la Berlin. Ca sa ramân multa vreme în tara, târât dintr-un oras într-altul, nu era dorit nici de mine si nici conceput de ei. Era o povara care apasa greu pe organizatia lor, dar si relatiile dintre Hitler si Antonescu. Ce aveau de gând cu mine? În mijlocul acestor framântari, pe la începutul lui Martie 1941, apare Gunne la locuinta lui Schuller.

Gunne mi-a comunicat ca, dupa parerea lor, a SD, este necesar sa parasesc cât mai repede tara si sa ajung la Berlin, unde voi avea prilejul sa expun situatia superiorilor lor cât si forurilor înalte ale guvernului german. O serie de camarazi au si sosit la Berlin, dar este bine sa fiu si eu printre ei. Am fost de acord cu statul lui, cunoscându-l pe Gunne cât si pe seful lui, Bollschwing, prieteni loiali ai Miscarii, tot aceia care si-au riscat si cariera ca sa ne salveze. Daca era cineva capabil sa îmbunatateasca situatia Miscarii, ferindu-ne de ura lui Antonescu, era tot guvernul german, acelasi care era responsabil si de decizia luata la 23 Ianuarie 1941, de a pune armata germana la dispozitia Conducatorului. Numai guvernul german putea sa repare eroarea facuta.

Planul lui Gunne era urmatorul: sa plecam cu masina înapoi la Bucuresti. Voi fi gazduit la serviciul lor, unde nu mai e nimeni. Grupul legionar ce fusese gazduit de ei a fost transportat la Berlin. De aici, voi pleca cu el în Bulgaria. Voi fi gazduit de Legatia germana din Sofia. Mai departe, la proxima ocazie, voi pleca cu avionul la Viena si, de aici, oamenii lor ma vor conduce la Berlin.

N-am mai zabovit nici o noapte în casa lui Schuller. În aceeasi zi, ne-am luat zborul spre Bucuresti, cu Gunne la volan. Întrebându-l pe Gunne, daca mai sunt controale pe sosea pâna la Bucuresti, mi-a raspuns ca au disparut. Dar totusi, ca masura de prevedere, mi-a dat o tunica si o capela militara germana, aduse de el. Sedeam lânga el în masina, încât parea ca sunt o ordonanta de-a lui. El avea uniforma de ofiter Waffen SS.

Într-adevar, cum spusese, calatoria s-a realizat fara incidente. Pe sosea, numeroase trupe germane, care se revarsau spre Muntenia, de unde treceau Dunarea si plecau în Bulgaria. Am plecat înainte de masa de la Sibiu. Mi-am luat ramas bun de la gazde, care au împartasit cu mine atâtea momente grele. Spre seara, am ajuns la Bucuresti si am tras la Serviciul lor. Casa era ocupata de soldati din unitatea lor, care îndeplineau diferite functii, în special mânuiau aparatele de transmisiune TF.

A doua zi de dimineata, Gunne mi-a pus problema daca nu vreau sa-l vad pe Comandantul Legionar Parintele Boldeanu, care conducea Miscarea din clandestinitate. Cu multa multumire sufleteasca, i-am raspuns ca accept propunerea lui. Eram enorm de interesat, ca înainte de a trece în Bulgaria si a parasi tara, pentru cine stie cât timp, sa am o întâlnire cu responsabilul organizatiei noastre în clandestinitate. L-am rugat sa ia contact cu Parintele Boldeanu si sa-l aduca la sediul lor.

În aceeasi dupa amiaza, pe înserate, a sosit Parintele Boldeanu. A fost mare bucuria, caci ne lega o veche prietenie si afectiune. I-am comunicat ca voi parasi tara si l-am rugat sa-mi faca o expunere a situatiei politice din acel moment. Eu, izolat la Sibiu, pierdusem contactul cu Miscarea. Doar invectivele ce le citeam în gazete.

Parintele Boldeanu era supra-optimist. Dupa toate informatiile lui, Antonescu si-a dat seama de gafa pe care a facut-o cu împuscaturile si arestarile în masa si ar vrea sa ajunga la o întelegere cu Miscarea. În acest sens, Generalul a facut tatonari în mai multe directii. El crede ca Antonescu este la pamânt si nu asteapta decât un cuvânt din partea mea, ca sa reia legaturile.

Informatiile lui era „mirifice”. Situatia nu era asa de roza pentru noi, cum o descrisese Boldeanu. Dar eu nu aveam de unde sa stiu. Ne aflam într-un moment de acalmie. Se studiau la Presedintie noile masuri de represiune. Un popas, de fapt, în întreprinderea de exterminare a Miscarii. În nici un caz nu se ajunsese la o decizie de „împacare”.

Informatiile Parintelui Boldeanu veneau de la cine stie cine, pentru a induce lumea în eroare. Iar eu, lipsit de orice element de orientare, l-am întrebat pe Boldeanu, ce sa fac? El m-a sfatuit sa-i scriu o scrisoare „împaciuitoare” Generalului si el se va îngriji ca rândurile mele sa ajunga în mâine acestuia. M-am apucat de treaba si am redactat scrisoarea. Nu puteam refuza aceasta oportunitate. Ma gândeam si la miile de camarazi arestati, care asteptau sa fie judecati. I-am înmânat scrisoarea si ne-am despartit cu îmbratisari si emotii. Cine stie când ne vom mai vedea?

Parintele Vasile Boldeanu s-a dus cu scrisoarea mea la profesorul Gavanescul si i-a predat-o cu rugamintea de a cere audienta Generalului si sa i-o înmâneze.

Profesorul Gavanescul, la rândul lui, a fost extrem de bucuros când a citit scrisoarea mea si i-a spus lui Boldeanu ca el crede ca îsi va produce efectul dorit. Vedea în ea un semn de destindere care va duce la pacificarea tarii.

Profesorul Gavanescul a fost primit imediat la Presedintie, când a comunicat la telefon ca vine cu o „veste importanta”. Dar dupa ce Antonescu a vazut de la cine vine scrisoare si a citit-o, a avut o explozie de revolta. S-a sculat de pe scaun si l-a apostrofat pe Profesor cu mare violenta:

– Cum de el, mare profesor si mare nationalist educator al tinerelor generatii, are legaturi cu „rebelii”, care vor sa darâme Statul? Era pe punctul de a-l da afara din cabinet.

Generalul Antonescu si-a rezervat dreptul de a raspunde scrisorii mele prin ziare, reluând acuzatiile contra legiunii. Falsele informatii ale lui Boldeanu l-au expus pe Profesorul Gavanescul unui tratament penibil. Antonescu ramasese tot atât de rau si de intratabil.

Bineînteles ca i-am aratat scrisoarea si lui Gunne, pentru a evita orice surprize din partea cercurilor germane. Am convenit cu el ca îndata dupa plecarea Parintelui Boldeanu, noi sa pornim spre Bulgaria, pentru a nu provoca o întetire a urmaririlor din partea lui Antonescu. Când va afla ca ma aflu înca în tara si chiar la Bucuresti, cine stie ce se poate întâmpla? Când scrisoarea va ajunge în mâna lui Antonescu, noi trebuie sa fim departe de Bucuresti, peste celalalt tarm al Dunarii.

ÎN BULGARIA

„Alungat din patrie, am luat din nou toiagul pribegiei în strainatate. Lasam în urma o tara însângerata si zeci de mii de familii expuse cruzimii trufasului Conducator.”

1. TRECEREA DUNARII

Asa cum am convenit cu Gunne, trebuia sa parasesc cât mai repede Bucurestiul, pentru a nu cadeau eu însumi victima a scrisorii mele de împaciuire. Cu Parintele Boldeanu m-am mai întâlnit chiar în dupa amiaza zilei când am sosit la Bucuresti. A doua zi, 23 Martie 1941, ne-am urcat în masina si am luat directia spre Giurgiu, unde pionierii germani construisera un pod de pontoane, pentru trecerea diviziilor lor în Balcani. Nu eram decât noi doi în masina. Gunne, ofiter german, iar eu, un fel de ordonanta a lui.

Drumul pâna la Giurgiu a decurs în liniste, iar trecerea podului s-a savârsit fara incidente, deoarece era sub paza soldatilor germani. M-am uitat cu tristete la pamântul tarii si la valurile maretului fluviu, pe care cine stie când le voi mai vedea. La Rusciuc, orasul din fata Giurgiului, nu ne-am oprit. Am continuat drumul în interiorul Bulgariei, care tocmai atunci era invadata de trupele germane. Trecând Dunarea prin mai multe puncte, diviziile Reichului se îndreptau cu cea mai mare iuteala spre frontiera greceasca, pentru a veni în ajutorul italienilor. Acestia, dupa ce au savârsit imprudenta de a ataca Grecia, acum se gaseau într-o situatie grea, amenintati sa fie scosi si din Albania.

Tinta calatoriei noastre era Sofia. Mi-aduc aminte ca înainte de a ajunge la poalele Muntilor Balcani, am facut un popas într-un sat marisor. Aici am fost gazduiti de un taran care, spre surpriza noastra, vorbea româneste, fara accent, ca taranii nostri din Valea Dunarii. Ne-a tratat cu multa atentie, omenindu-ne cu tot ce avea mai bun în casa. Am vorbit cu el româneste, explicându-i ca noi suntem din Ardeal. Sentimentele populatie bulgare erau pro-germane. Saluta cu bucurie sosirea trupelor germane în tara lor, în virtutea amintirilor din primul razboi mondial, când Bulgaria luptase alaturi de Puterile Centrale. Aceasta nu-i împiedica pe bulgari sa aiba simpatie si pentru rusi, de care-i legau afinitatile rasiale si de limba. Pactul de neagresiune germano-sovietic a avut un efect linistitor pentru ei, caci nu erau pusi în situatia penibila de a-si împarti sentimentele între prietenia fata de Germania si fratietatea de protectorul lor din Rasarit. Prin noua alianta cu Germania, ei sperau sa-si împlineasca revendicarile lor nationale: iesirea la Marea Egee si încorporarea Macedoniei Sârbesti, locuita în majoritate de o populatie bulgara.

Când ne-am apropiat de munti, masina noastra a trebuit sa intre într-o coloana motorizata de trupe germane, deoarece exista o singura trecere peste Balcani, pasul Dukla. Nu odata ofiterii germani s-au uitat la mine ca la o lighioana rara. Eram îmbracat altfel decât ceilalti soldati, nu aveam arme, nu stiam sa salut si, culmea disperarii, pantalonii mei nu apartineau vesmintelor militare. Trebuia sa intervina mereu Gunne, explicând ofiterilor germani ca sunt recrut nou, care de abia acum va intra la instructie.

Pasul Dukla este la o mare înaltime. Am suferit de frig, caci era înca zapada în munti. Ne aflam în luna Martie. de aici, am parasit coloana militara si ne-am îndreptat cu masina singuri spre Sofia.

2. LA LEGATIA GERMANA DIN SOFIA

Drumul pâna la Sofia, dupa ce am coborât din munti, a fost primavaratec. Soare si cald. E o mare deosebire de clima între tinutul din nordul Muntilor Balcani si cel ce se întinde la miazazi. Am intrat în Sofia în dupa amiaza de 25 Martie 1941 si ne-am îndreptat fara zabava spre Legatia germana.

Aici ne-a întâmpinat un functionar superior al Legatiei. El era avizat de venirea noastra si de identitatea mea. N-am retinut numele lui, lucru fara importanta, caci si asa nu mi l-ar fi spus pe cel adevarat. Trecerea mea prin Sofia trebuia sa lase cât mai putine urme. Acest functionar locuia, împreuna cu sotia lui, chiar în cladirea Legatiei. În apartamentul lor mi s-a pus la dispozitie o camera, unde am stat tot timpul sederii mele la Sofia. De asemenea am luat masa împreuna cu ei. Sotia lui, extrem de amabila, cauta sa-mi faca viata cât mai placuta, pentru a uita de peripetiile prin care am trecut. El era taciturn si nu spunea nimic ce-ar putea sa-i depaseasca mandatul ce-l primise de la superiorii lui, de a ma tine în casa lui pâna la plecare.

Mi-am lut ramas bun de la Gunne cu multa tristete. Omul acesta s-a expus pentru noi, ne-a salvat si, fara îndoiala, va continua sa fie un sustinator al cauzei noastre la Berlin. Pierdeam ultima legatura cu tara, caci el se întorcea la postului lui de la Bucuresti. Înainte de a pleca, m-a recomandat unui coleg de-al lui, tot din serviciul SD, detasat pe lânga Legatia germana din Sofia, un tânar de vreo 25 de ani. El era însarcinat sa ma însoteasca ori de câte ori vroiam sa ies de la Legatie, pentru a ma plimba sau a cunoaste capitala Bulgariei. Nominal, avea misiunea de a ma ocroti de vreo tentativa de rapire a agentilor români, dar, în acelasi timp, si poate acesta era rolul lui principal, sa nu încerc vreo evadare, luându-mi libertatea de actiune. Cert este ca nu faceam un pas de la Legatia germana fara sa fiu însotit ca o umbra de agentul lasat de Gunne.

Am stat mult la Sofia, mai mult decât prevederile amfitrionilor mei, din cauza defectiunii iugoslave. În rastimp, cu tânarul meu însotitor, am facut numeroase plimbari prin Sofia, încât am reusit sa ma orientez destul de bine. Orasul avea pe atunci mai mult un aspect provincial. Nu se putea compara cu Bucurestiul. Ceea ce mi-a ramas în amintire, au fost splendidele parcuri ce strabat centrul orasului. Multa verdeata, multe flori si mult gust arhitectonic.

Într-o zi, însotitorul meu îmi spune ca a sosit un grup de români refugiati la Sofia. Stia si numele lor: între altii si Nicolae Seitan. El stia unde locuiesc acestia si mi-a facut propunerea sa-i întâlnesc, daca vreau. Inima ma îndemna sa-i vad, dar, pe de alta parte, m-am gândit sa nu se raspândeasca zvonul ca as fi la Sofia, provocând protestele lui Antonescu atât la bulgari cât si la Berlin. Am crezut ca, pentru propria mea siguranta, e mai bine sa refuz propunerea însotitorului meu.

Din perioada sederii mele la Sofia, îmi amintesc de primul bombardament aerian ce l-am trait în capitala Bulgariei. Într-o noapte au aparut un stol de avioane engleze, care îsi aveau bazele în Grecia, si au azvârlit bombe asupra pasnicului oras. Evident, panica a fost puternica, caci nimeni nu se astepta la acest raid si la vremea aceea Sofia nu era înca aparata de artilerie antiaeriana. Pagubele nu au fost prea mari. A fost mai mult o demonstratie decât un bombardament propriu-zis. Gazda mea, functionarul superior de la Legatie, privind cerul, îmi spunea „Diese Hunnen, kommen nur în der Nacht”.

3. PREGATIRI DE PLECARE

Plecarea mea la Sofia trebuia sa aiba loc ceva mai înainte. În planul serviciului german, la scurt interval dupa sosirea mea, cu un avion trebuia sa fiu transportat la Viena. Daca am zabovit pâna la 8 Aprilie 1941, se datoreaza începerile operatiunilor militare contra Iugoslaviei, în 6 Aprilie 1941. Se crease un nou focar de razboi si trebuia în prealabil distrus acest Stat, care îndrazneste sa se opuna lui Hitler, când acesta atinsese culmea puterii sale.

În rastimpul petrecut la Sofia, nu s-a petrecut nimic vrednic de retinut. Viata luase un aspect monoton. Ne sculam, luat dejunul si apoi plecam cu însotitorul meu ca sa descoperim alte cartiere ale Sofiei. Discutiile cu el nu aveau relief. Nu comunica nimic de importanta si eu evitam sa-l întreb ceva. Discretie de amândoua partile.

Fireste ca operatiunile din Iugoslavia nu puteau fi trecute cu vederea. Le comentam si admiram repeziciunea cu care înaintau diviziile germane.

Campania din Iugoslavia nu se încheiase înca, în momentul când mi s-a comunicat ca voi pleca cu avionul la Viena. Nu era un avion special pentru mine, ci un zbor pregatit pentru o înalta personalitate militara si în cadrul acestei operatiuni, aveam prilejul sa parasesc si eu Bulgaria.

4. DE LA SOFIA LA VIENA

În sfârsit, a sosit si ziua plecarii mele spre Germania. O asteptam cu nerabdare, caci, asa cum mi-a spus Gunne, voi avea prilejul sa stau de vorba cu înalte personalitati ale Reichului german, carora sa le expun reala desfasurare a evenimentelor din Ianuarie 1941.

La 8 Aprilie, în aeroportul de la Sofia, ne astepta un bimotor militar. Pilotii lui erau doi tineri ofiteri de aviatie, formati la noile scoli create de Hitler. Înainte de a ma urca în avion, însotitorul meu, umbra mea protectoare, a avut o convorbire cu pilotul-sef, caruia îi dadu anumite indicatii ce sa faca cu mine, când va ateriza la Viena. Dupa toate probabilitatile, trebuia sa ma predea altui coleg de-al sau din acelasi serviciu ca sa ma duca mai departe, la o destinatie ce nu o cunosteam.

Dupa ce am urcat în avion, la câteva minute, a aparut si oaspetele principal, un general german. Pe tot timpul traseului, n-am schimbat o vorba cu el. Probabil, era si el îndoctrinat. Ofiterul care conducea avionul ma întreaba la un moment dat daca as vedea vreun inconvenient sa aterizam la Arad si de acolo sa luam ruta peste Ungaria, la Viena. M-am opus categoric, explicându-i ca aeroportul de la Arad este controlat de Siguranta româna si ar putea sa ma recunoasca cineva. A acceptat punctul meu de vedere si mi-a spus sa fiu linistit ca vom zbura direct la Viena, peste Iugoslavia, unde nu mai exista nici un pericol aerian.

Zborul a decurs fara incidente. Am ajuns la Viena spre seara. Dar pilotul era nelinistit, caci vremea se schimbase. O perdea grea de nori se lasase deasupra Vienei, împiedicând vederea aeroportului. Dupa mai multe viraje deasupra norilor, cautând un loc pe unde sa coboare, i s-a comunicat de jos sa plece la Winer-Neustadt, unde conditiile de aterizare pareau sa fie mai favorabile. Într-un sfert de ora am ajuns deasupra acestui oras. Dar nici aici situatia era mai buna. Aceeasi perdea de nori care împiedica vederea aeroportului. Pilotului îi curgeau picaturi de sudoare, iar, noi pasagerii, eram tot atât de nelinistiti. Mai da el câteva viraje, pentru a descoperi o gaura de cer senin. Când a vazut ca de nicaieri nu se observa aeroportul, a luat o decizie eroica. A strabatut cu avionul patura de nori, pâna ce au aparut luminile aeroportului, la câteva sute de metri. Am respirat cu totii usurati. În câteva minute, avionul a atins pamântul si s-a oprit la locul indicat.

Când ne-am coborât, parca eram alti oameni. Chiar si Generalul trecuse printr-un moment de panica. Acum surâdea si ne-a întins mâna tuturor. Pilotul-sef mai avea o misiune de îndeplinit: sa ma predea unui delegat al politiei locale, cu instructiunile ce la primise de la Sofia. Dupa ce a asezat avionul la locul prescris de regulamentul aeroportului, ne-am urcat într-o masina si am luat drumul spre oras. Era noapte bine. Mai fusesem odata la Winer-Neustadt în alte împrejurari, când am parasit prima oara tara, pentru a ma refugia în Germania, însotit de Ilie Smultea si Alexandru Popovici.

Am ajuns în fata unei cladiri, unde am presupus ca se gaseste vreo sectie de politie locala. Eu am ramas în masina, iar ofiterul a intrat înauntru. A stat câtva timp, deoarece instructiunile lui nu erau pentru Winer-Neustadt, ci pentru autoritatile de la Viena. A iesit însotit de un functionar de politie, îmbracat civil. Mi-a spus ca domnul pe care mi-l prezinta ma va însoti pâna la Berlin. Si-a luat ramas bun de la mine si m-a lasat în paza acestuia.

În sfârsit eram pe pamânt german. Dar cine stie ce ma mai asteapta aici?

III.

CE-AM GASIT ÎN GERMANIA

„Sosirea mea în Germania a fost semnalul aplicarii deciziilor luate de guvernul german în chestiunea legionara. Liberata aparenta de care m-am bucurat pâna atunci a fost brusc întrerupta si ne-am trezit cu domiciliu fortat.”

1. DE LA VIENA LA BERLIN

N-am zabovit nici o noapte la Viena. Cu o masina am plecat la gara principala si de acolo am luat trenul spre Berlin. Cum eu nu aveam bani, biletul l-a platit agentul care ma însotea, o figura stearsa de functionar de politie. Am obtinut singurul avantaj – un compartiment de clasa a doua – asa ca am putu sa ma întind pe o banca si sa dorm în timpul noptii.

Nici o conversatie importanta cu însotitorul meu. El avea misiunea sa ma duca la un loc indicat si sa ma predea altei persoane. De la Bucuresti-Sofia-Viena-Berlin, am fost transportat mai mult ca un colet postal. Dar de pe atunci, aveam senzatia ca nu voi fi primit ca oaspete al guvernului german si nici nu voi avea prilejul sa-mi expun punctul meu de vedere forurilor competente ale Reichului. Eram îngrijorat de viitorul nostru, al tuturor.

Pe drum, în tacanitul rotilor, meditam asupra situatiei noastre anterioare. Am mai fost la Berlin, în calitate de refugiati politici. N-am avut parte nici atunci de vreun sprijin din partea autoritatilor germane, pentru a duce batalia contra regelui Carol. Tot ce s-a spus în aceasta privinta, sunt basme si iscodiri. N-am primit nici o centima de la guvernul german. Dar ne bucuram de altceva, care era mult mai important pentru noi: eram oameni liberi. Ne-am putut întoarce în tara, când mijloacele proprii ne permiteau. Acum ne-au salvat germanii, dar cu ce pret? Sa fie pretul libertatii înlantuirea noastra de anumite conditii, care ne interziceau orice activitate politica? Ma îndoiam ca nemtii sa mearga atât de departe, dar nu era exclus sa devenim si un fel de prizonieri ai lor.

Framântat de aceste gânduri, am atipit frânt de oboseala. Modul în care am fost tratat pâna acum, dupa trecerea Dunarii, nu era de bun augur. Dar Dumnezeu e mare si ne va ajuta sa suportam orice umilinte.

2. AHORNALLEE

De la gara Anhalterbahnof din Berlin, agentul de politie de la Wiener-Neustadt m-a condus cu o masina pe o strada numita Ahornallee. Într-adevar îsi merita numele, caci pe parcursul ei erau numai vile cu gradini în fata.

Am intrat într-una din aceste vile si acolo am dat de toti camarazii nostri care fusesera ascunsi la SD din Bucuresti: Iasinschi, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneata, Constantin Papanace, Constantin Stoicanescu, Traian Borobaru.

Acestia fusesera adusi împreuna din tara, cu un transport, îmbracati în haine de soldat. Au trecut frontiera pe la Arad. Fiind tren militar, autoritatile românesti nu au controlat vagonul lor.

Lipsea din acest grup Dr. Victor Biris, fostul secretar general de al Ministerul de Interne. Acesta se gasea împreuna cu grupul de mai sus la SD. În seara zilei de 23 Ianuarie 1941, dupa ce au încetat focurile de arma pe strazi, nu stiu ce l-a apucat sa iasa din ascunzatoare si sa se duca sa vada o cunostinta. Circulatia abia se restabilise în Capitala si masinile erau rare. În drum spre casa unde locuia persoana ce vroia sa o întâlneasca, s-a încrucisat cu o masina oficiala, în care calatorea, nici mai mult si nici mai putin decât Rioseanu, cu un grup de agenti. Recunoscându-l pe Biris, s-au luat dupa el si oprind masina, l-au arestat. Acest act necugetat l-a costat un lung calvar prin închisori, care s-a încheiat eu o moarte tragica.

Criteriul dupa care au fost concentrati legionarii din vila Ahornallee, a fost functiile si raspunderile ce le-au exercitat în tara. Gestapo-ul a adunat aici capeteniile Miscarii, fostii ministri si fostii conducatori ai Legiunii din timpul guvernarii noastre.

Vila ce ne-a fost pusa la dispozitie era suficient de mare pentru a putea fi repartizati în camerele ei toti cei amintiti mai sus. Aveam si aici un paznic. Era îngrijitorul vilei, care nu se ocupa numai de treburile interne ale casei, dar era responsabil si de paza tuturor locatarilor în cursul noptii. Apartinea tot Serviciului SD si n-avea alte atributii politice.

Nu eram prizonieri. Ziua puteam merge în Berlin oriunde ne placea si sa ne întâlnim cu oricine vroiam. Ma întrebam cât va dura aceasta libertate de circulatie, care nu putea decât sa-l stânjeneasca pe Antonescu în gradul cel mai înalt. Acesta fusese informat ca un grup numeros de legionari a sosit la Berlin, cu beneplacitum guvernului german, unde se bucura de libertate si ia chiar contacte politice. Ne dadeam seama ca ne gasim într-o stare de provizorat si, dintr-un moment într-altul, putea sa ni se modifice statutul.

În afara de legionarii din Ahornallee, se mai gasea un grup de camarazi refugiati în Germania, mult mai numeros, într-o localitate numita Berkenbrück, la 70 de km de Berlin. Acestia formau grosul trupelor noastre. Numarul lor era între 40-50. Când aparea la Berlin un nou legionar, acesta, dupa identificare, era trimis la Berkenbrück.

La sosirea mea la Berlin, nu se stabilise nici o legatura importanta de ordin politic. Relatiile grupului de conducatori ai Miscarii din Ahornallee cu autoritatile germane erau la nivelul administrativ. Un comisar din partea organizatiei lui Himmler, Legath si un reprezentant al Ministerului de Externe, Rademacher, apareau saptamânal în Ahornallee si acolo aveau întrevederi cu Iasinschi si Papanace. Nu vedeau pe nimeni altul.

Dupa ce am sosit eu, credeam ca situatia aceasta se va schimba, ca voi fi chemat dintr-un moment într-altul sa vorbesc cu vreun ministru german. Credeam si speram ca si înaltele autoritati germane sunt interesate sa afle din gura mea cum s-a petrecut asa-zisa rebeliune legionara. Nu numai ca speranta mea nu s-a îndeplinit, dar am avut surpriza si amaraciunea sa constat ca nu sunt chemat sa particip nici macar la reuniunile saptamânale ale reprezentantilor nostri cu Legath si Rademacher. Acestia continuau sa trateze în Ahornallee chestiunile legionare exclusiv cu Iasinschi si Papanace, ignorând prezenta mea. Aceasta ma facea sa banuiesc ca înaltele autoritati germane nu erau dispuse sa ma asculte si pe mine, pentru ca ma considerau responsabil de ciocnirea dintre Miscare si Antonescu. Deci, eram pentru ei un „rebel”, care le crease si germanilor grave probleme în România, o tara de interes capital în strategia razboiului. Nu m-am dus la Hitler când am fost chemat si, îndata dupa aceea, a izbucnit conflictul cu Antonescu. Doua puncte negre în biografia mea politica. Am fost adus în Germania nu pentru a-mi oferi o noua oportunitate, ci pentru a fi siguri ca nu le voi mai tulbura relatiile lor cu România, în preajma unor mari evenimente belice.

În curând jocul lor cu Miscarea se va dezvalui, când vom fi trecuti din starea de libertate de care ne bucuram la Berlin, la statutul de prizonieri politici, cu domiciliul fortat.

3. ÎNTREVEDERI POLITICE

Cât timp am ramas la Berlin, am stat mai mult de vorba cu legionarii nostri, informându-ma de situatia din tara si de peripetiile prin care au trecut. În primul rând eram interesat sa cunosc ce discuta delegatii nostri, Papanace si Iasinschi, cu reprezentantii guvernului german. N-am retinut nimic deosebit din punct de vedere politic. Pentru ei, si în special pentru reprezentantul Ministerului de Externe, noi eram sub acuzatie: ne-am razvratit împotriva lui Antonescu, provocând rebeliunea si creându-le lor mari dificultati în sud-estul european. Rademacher cauta sa afle din gura delegatilor nostri cât mai multe amanunte asupra întâmplarilor din Ianuarie 1941, dar nu pentru a obtine de la noi o documentare obiectiva ci, dimpotriva, pentru a gasi argumente care sa întareasca teza Ministerului de Externe, pe baza careia Hitler a luat decizia de a-i tine la dispozitia lui Antonescu armata germana din România, pentru a restaura ordinea interna. Rademacher era „prelucrat”. Era îndopat de informatiile ce le serveau guvernului german cei doi Antonescu, iar pe noi refuza sa ne asculte, aplicând adagiul „audiatur et altera pars”. De la început delegatii nostri au fost azvârliti în defensiva, neputând face altceva decât sa mai atenueze postura agresiva a lui Rademacher.

Mai era la Berlin si un grup restrâns de legionari care locuiau de multa vreme în capitala Reichului, înscrisi ca studenti pe la diferite facultati. Acestia nu erau refugiati politici, aveau pasapoarte românesti, pe baza carora au primit apoi permisul de sedere. Îndata dupa începerea guvernarii noastre, acesti tineri s-au constituit într-o garnizoana, în fruntea careia am numit pe Mircea Dumitriu, student la Politehnica. În cursul exilului nostru din Germania, acesti tineri au fost de folos nepretuit pentru cauza noastra. Fiind oameni liberi, care se bucurau de un statut aparte în raport cu masa legionarilor refugiati, acesti studenti au înnodat legaturi pretioase cu lumea care venea din tara, ceea ce legionarii aflati cu domiciliu fortat nu puteau sa faca decât cu riscul de a afla Gestapo-ul.

Am vazut si eu persoane care venisera din tara la Berlin. Între altii m-am întâlnit cu profesorul Sextil Puscariu, care fusese numit de Antonescu, în cursul guvernarii noastre, Presedintele Institutului Român de la Berlin. Numirea fusese cum nu se poate mai potrivita. Era o figura de mare savant, cunoscut în toata Europa pentru lucrarile lui de filologie.

Profesorul Sextil Puscariu a venit sa ma vada, dar nu pentru o chestiune ce privea specialitatea lui, ci pentru a contribui la clarificarea situatiei interne din România. În esenta mi-a spus urmatoarele: „El a mai jucat un rol istoric important când cu Unirea Bucovinei cu Patria-Mama. El era în 1918 la Cernauti si prin actiunile întreprinse de el, a contribuit la realizarea Unirii.

Acum simte el, are o certitudine interioara ca este chemat sa joace un rol asemanator. S-a ajuns la conflictul din Ianuarie 1941, daunator pentru tara. El crede ca vorbind cu Generalul Antonescu, ar putea sa obtina de la el o restabilire a relatiilor de colaborare cu Miscarea. În acest scop, a venit la mine ca sa ceara din partea mea un fel de procura ca este autorizat sa trateze împacarea dintre Miscare si Conducatorul Statului.

Am salutat cu deosebita bucurie propunerea Profesorului Puscariu si l-am autorizat în mod expres sa întreprinda aceasta actiune. I-am amintit si de scrisoarea ce i-am trimis-o Generalului, aparuta în ziare. I-am urat sa aiba succes în demersul sau.

Profesorul Puscariu s-a dus la Bucuresti si, dupa toate probabilitatile, a cerut audienta Generalului. Dar n-m mai auzit nici o vorba de la dânsul. Probabil ca a suferit acelasi tratament ca si Profesorul Gavanescul.

4. CU DOMICILIUL FORTAT

Nu a trecut mult timp si s-a dezvaluit si misterul sederii noastre la Berlin. Era o etapa provizorie si lungimea ei depindea de persoana mea. Odata sosit în Ahornallee, nu mai exista nici un impediment ca autoritatile sa-si dea cartile pe fata. Nu eram oaspeti ai Reichului, cum ni s-a spus în tara, ci prizonieri ai Reichului. Intentiile lor se vor dezvalui treptat.

De ce ma asteptau pe mine, ca sa puna capat libertatii de care se bucurau legionarii din Berlin? Le era teama ca eu sa nu aflu ceva înainte de a se savârsi operatia si sa refuz sa mai merg în Germania, dupa cum nu era exclus ca alti legionari din grupul refugiat sa prefere întoarcerea în tara, cu toate riscurile ei, decât sa fie tratati ca delicventi de Gestapo. Odata piesa principala în mâna lor, adica persoana mea, autoritatile stiau ca, prin prezenta si influenta mea, voi convinge toti legionarii sa se supuna deciziei luate de guvernul german, de a ne interna cu domiciliu fortat în anumite localitati.

Evacuarea noastra din Berlin a avut loc în 19 Aprilie 1941. Într-o buna zi, ni se comunica sa ne facem bagajul pentru a pleca în noua noastra resedinta, situata în afara Berlinului. De fapt am fost transportati în localitatea unde era gazduit pâna acum grupul legionar de care am vorbit mai înainte, Berkenbrück. Acestia, la rândul lor, erau destinati sa plece în aceeasi zi spre nordul Germaniei, în orasul Rostock, unde li s-au pregatit niste baraci. Deci noi, grupul conducatorilor din Ahornallee, le luam locul, exact în aceeasi casa, situata pe malul râului Spree.

Comisarul Legath, care a asistat la plecare, ne-a dat voie sa formam front si sa le vorbesc celor ce plecau la Rostock. Ceremonia s-a petrecut în fata casei. Era o zi frumoasa de primavara. Le-am explicat necesitatea de a colabora cu guvernul german în perioada critica a razboiului. Aici, pe pamânt german, aveam datoria sa acceptam conditiile în care ni se ofera ospitalitate, chiar daca acestea nu sunt acelea pe care ni le-am dorit noi. Pe primul plan sta batalia poporului german pentru salvarea civilizatiei europene si a crestinismului. Ne pastram totusi intacta credinta în biruinta idealului legionar.

În final, l-am numit pe Nicolae Petrascu, Secretarul General al Miscarii, ca sef al grupului care pleaca la Rostock, cerând tuturor sa-l ajute si sa-l asculte. Cu multa emotie, ne-am strâns mâna si apoi legionarii au intrat în autobuzul care trebuia sa-i transporte la Rostock. Am privit lung dupa ei, salutând cu bratul în sus, pâna ce vehiculul nu s-a mai vazut.

5. VIATA LA BERKENBRÜCK

Încerc sa fac o descriere sumara a vietii noastre la Berkenbrück. Nu pot sa zic ca am trait rau. Locuiam într-o vila pe malul râului Spree. În stânga râului era un lac destul de mare, care avea legatura cu râul.

Vila avea un parter si un etaj. La parter se aflau bucataria, sala de mese, un salonas si un dormitor încapator. La etaj se aflau mai multe dormitoare, plus locuinta lui Hartig, administratorul casei. Hartig apartinea lui Sicherheitsdienst sau SD, pe scurt. Era un om admirabil. S-a purtat cu noi ca un camarad, desi era responsabil de prezenta si activitatile noastre.

Masa ne-o pregatea Doamna Hartig, ajutata de doua femei de serviciu. Pentru pregatirea mâncarii, aveam si noi cartele, ca toata populatia germana. Pe baza cartelelor, se cumparau alimentele, care intrau apoi în menu-ul zilnic.

Desi în principiu si conform dispozitiilor ce ni se puneau în vedere, nu aveam voie sa parasim localitatea, în realitate n-am tinut seama de aceasta restrictie. Când unul, când altul plecam la Berlin cu trenul. Escapadele se faceau mai ales seara. Distanta era de 70 de km si într-o ora debarcam în capitala Reichului. Chiar în cursul noptii sau a doua zi dimineata, camaradul plecat revenea la ora scularii si dormea linistit în patul lui. Hartig era la curent cu disparitiile noastre din vila, dar nu ne-a facut niciodata vreo observatie. Am dedus de aici ca exista un consemn chiar din partea superiorilor lui de la Berlin ca sa tolereze iesirile noastre clandestine. Mai erau si vizitele la Berlin, aprobate de Gestapo, fie pentru motive de sanatate, fie pentru a întâlni un prieten sau o rubedenie. Acestea se savârseau în cursul zilei si aveau pecetea oficialitatii.

Cel mai asiduu calator de noapte, în cursul sederii noastre la Berkenbrück, era Constantin Stoicanescu. Cu toate ca autoritatile germane ne-au scos din Berlin, pentru a nu le crea dificultati în relatiile cu Antonescu, totusi nu puteam renunta la un minimum de contact politic în capitala Reichului. Trebuia sa dispunem de un scut protector, atât contra atacurilor lui Antonescu, cât si contra intrigilor ce se puteau tese în sferele germane. Situatia în care ne aflam acum nu era ceva definitiv. Puteam sa ajungem si mai rau, daca nu eram atenti la manevrele inamicului. Cum nu puteam sa ma misc cu usurinta celorlalti, si-a asumat Constantin Stoicanescu sarcina de a veghea frontul politic de la Berlin. Si trebuie sa recunosc ca s-a achitat în mod stralucit de acest rol dificil.

Erau saptamâni în care noapte de noapte pleca la Berlin si se întorcea în zorii zilei. Se bucura de o vitalitate extraordinara, care-i îngaduia eforturi care pe altii i-ar fi doborât. Era înzestrat si cu o inteligenta scaparatoare, ceea ce îl ajuta sa gaseasca solutii rapide la toate problemele ce se iveau. Nu era un om, ci o forta omeneasca, asa cum ar fi dorit Capitanul sa devina legionarii.

Din punct de vedere administrativ, conducerea grupului si-o asumase Vasile Iasinschi. El vorbea limba germana, ceea ce-i usura legaturile cu personalul încredintat de la centrala SD si se ocupa de noi în chestiunile curente ale vietii: cartele, bani de buzunar, cereri de plecare la Berlin sau de contact cu familiile din tara. Când era vorba de lucruri mai importante, care atingeau sfera politicului, numai cei doi delegati, Legath si Rademacher, erau competenti sa le trateze cu noi. Nici ei nu le rezolvau cu de la sine putere, ci le transmiteau la Berlin, la forurile superioare, unul la SD, iar celalalt la Externe. Dupa toate probabilitatile, cele doua organisme de conducere a Reichului, la un nivel mai înalt, se consultau si dadeau solutia la cererile noastre.

Grupul din Ahornallee se marise la Berkenbrück cu alte câteva capetenii legionare, admise de Centrala de la Berlin sa ramâna în grupul nostru: Viorel Trifa, fostul presedinte al Uniunii Nationale a Studentilor Crestini Români; Dumitru Groza, fostul sef al Corpului Muncitorilor Legionari; Ilie Smultea, fostul sef al Fratiilor de Cruce; Nicolae Horodniceanu, fostul sef al Patrimoniului Legionar; Virgil Mihailescu, ajutorul lui Ilie Gârneata la conducerea „Ajutorului Legionar” si Comandantul Legionar Gheorghe Dragomir-Jilava.

6. INSTANTA DE LA FRANKFURT / ODER

Echipa responsabila de supravegherea noastra la Berkenbrück mai avea o instanta intermediara. Deasupra de tot erau cei doi mari, Legath si Rademacher, iar jos de tot se gasea Hartig, cu casa si gospodaria. La un moment dat îsi face aparitia un nou personaj: Wolf, seful Gestapo-ului de la Frankfurt am Oder. Rolul lui nu era exclusiv administrativ, ci avea si atributii politice. Pe acestea nu le dezvaluira, dar felul cum punea întrebarile, cum iscodea gândurile si planurile noastre, rezulta ca conversatiile noastre erau dezghiocate si transmise la Berlin.

Wolf nu avea nimic din caracterul unui politist. Apartinea noii scoli de functionari ai Serviciului Secret si era înzestrat si cu o cultura aleasa. Manierele lui de a se purta cu noi erau ale unui perfect gentleman. Nu brusca, nu trecea niciodata peste pragul politetii si se simtea jenat de rolul neplacut ce i s-a încredintat pe lânga noi.

Pâna la urma relatiile dintre noi au devenit familiale. Ne invita la el acasa, în Frankfurt/Oder. Ne lua cu masina si petreceam câte o dupa amiaza placuta în sânul familiei lui. Era casatorit si avea si doua fetite. Bineînteles ca nu tot grupul, ci câtiva dintre conducatorii Miscarii.

Marea lui slabiciune era Constantin Stoicanescu. Wolf era un îndragostit de arta. Stoicanescu facuse si el Scoala de Belle-Arte în tara, încât s-au potrivit în gusturi si idei. Wolf nu era facut sa fie politist si nu stiu cum a ajuns în acest post ingrat. Era un om de o rara sensibilitate sufleteasca si pâna la urma si-a dat seama de nedreptatea ce ni se facuse si suferea împreuna cu noi. Pe cât a putut si îi îngaduiau conditiile oficiul sau, ne-a ajutat în relatiile cu superiorii sai. În aceasta privinta, Stoicanescu a jucat un rol providential pe lânga el.

Adeseori Wolf îl lua cu masina pe Stoicanescu si-l ducea la Berlin, ca sa cutreiere împreuna muzeele din capitala Reichului. Petreceau ore placute împreuna. Stoicanescu îi cunostea pe marii maestrii ai picturii, iar Wolf era încântat sa descopere din gura unui om competent frumuseti si interpretari pe care le ignora pâna atunci.

Dar în cursul acestor peregrinari artistice, Stoicanescu îi explica lui Wolf tragedia noastra. Aliati fideli ai Puterilor Axei, care am dat un tribut urias de sânge pentru a integra România alaturi de Italia si de Germania, acum ne vedem azvârliti la periferia evenimentelor, ajungând la situatia umilitoare de a fi tratati în Germania ca dusmani ai Reichului.

Trebuie sa adaug ca, cu timpul, Wolf s-a substituit în buna parte lui Legath, în relatiile noastre cu SD.

Legath nu venea aproape niciodata singur la Berkenbrück. Întotdeauna era însotit de Rademacher si numai în prezenta amândurora eram invitati sa stam de vorba cu ei. Toate celelalte chestiuni care priveau viata noastra comunitara trecusera în sarcina lui Wolf. Si nu erau numai probleme de ordin administrativ, ci si întrebari si cereri care intrau în sfera politicului. Wolf le nota si, când era cazul, ne aducea raspunsul ce-l primise de la Berlin. Acolo nu stim cu cine se sfatuia, caci nu ne-a spus-o niciodata.

IV.

LA RASPÂNTIE

„În primavara-vara anului 1941, s-au petrecut anumite întâmplari, care ne-au spulberat si ultimele sperante ca ne-am bucura de statutul ce se acorda refugiatilor politici. Eram prizonieri ai Reichului.”

1. RADEMACHER SI LEGATH MA ACCEPTA ÎN CERCUL LOR

Scrisesem mai înainte ca în Ahornallee nu aveam acces la conciliabulele lui Papanace si Iasinschi cu cei doi reprezentanti ai guvernului german. Dupa stramutarea noastra la Berkenbrück, la prima vizita a acestor doi mandatari, am fost admis si eu sa fac parte din acest grup restrâns. Eram de acum delegati ai Miscarii Legionare, care stateam fata în fata cu doi reprezentanti ai guvernului german. Wolf nu participa niciodata la aceste întrevederi, având alte însarcinari pe lânga noi.

Ceea ce m-a izbit de la prima întâlnire, a fost dusmania abia retinuta ce ne-a aratat-o Rademacher. Dupa toate probabilitatile, primise instructiuni de la superiorii sai sa se poarte cât mai aspru cu noi. Era îndopat cu informatiile ce le transmitea guvernul român Ministerului de Externe German, încât întrebarile ce le punea erau mai degraba ale unui procuror decât ale unui functionar însarcinat sa faca o ancheta. Aproape toate discutiile avute cu el, si atunci, si mai târziu, se refereau la capetele de acuzatie ce ni le aducea Antonescu, vrând sa afle nu adevarul, ci ce raspundem noi la ele. Noi sedeam în fata lui ca în boxa acuzatilor. Nu puteam sa ne aparam asa cum am fi vrut, adica dovedind culpabilitatea lui Antonescu în dezlantuirea asa-zisei rebeliuni, ci ne obliga sa ne limitam la cazurile concrete ce le aducea el în discutie. Rademacher pleca de la principiul bine stabilit si în afara de orice discutie ca noi suntem autorii rebeliunii, ca noi ne-am ridicat contra autoritatii de Stat, pentru a-l rasturna pe Antonescu. Ceea ce-l interesa pe Rademacher era stabilirea gradului vinovatiei noastre si în special al anumitor conducatori ai Legiunii. Antonescu era tabu, iar noi, desi prieteni ai Reichului, ne-am angajat într-o actiune care a pus în primejdie interesele Germaniei în sud-estul european. Führerul îi acorda lui Antonescu o încredere deplina, iar guvernul german nu este dispus sa modifice actuala configuratie politica din România. Situatia Miscarii este aceea în care se gaseste astazi si nu se poate prevedea când s-ar putea face din nou apel la ea.

Dupa expunerea lui Rademacher, eram prizonieri ai Reichului pe o perioada indefinita, poate chiar pâna la sfârsitul razboiului. Toate întâlnirile cu Rademacher se soldau pentru grup cu tristeti si amaraciuni. Nici o perspectiva, nici un luminis în semiobscuritatea politica, la care eram condamnati.

Legath, reprezentantul lui Sicherheitsdienst, rareori intervenea în discutie. El avea o atitudine mult mai prietenoasa fata de noi, desi nu si-o manifesta în prezenta lui Rademacher. Rapoartele lui la superiorii sai erau favorabile noua si, în masura în care putea, cauta sa influenteze si politic linia guvernului german.

Era accesibil argumentelor noastre si nu odata ne-a ajutat ca sa nu cadem victima intrigilor agentilor lui Antonescu. Dar trebuie precizat ca Legath nu avea puterile lui Rademacher. Acesta reprezenta Ministerul de Externe, care hotara cursul de urmat în relatiile cu guvernul român si, în consecinta, decidea si de soarta legionarilor refugiati în Germania.

2. UN MEMORIU CATRE HITLER

În aceasta situatie penibila, când din invitati ai Reichului deveniseram prizonieri ai Reichului si nici un membru al guvernului german nu binevoise sa ne asculte si pasul nostru, m-am decis sa fac apel la autoritatea suprema a Statului. M-am sfatuit si cu alti camarazi de la Berkenbrück daca este bine sau nu sa-i trimit un memoriu direct lui Hitler. Stoicanescu si Corneliu Georgescu m-au încurajat. Altii au fost mai reticenti.

Ceea ce m-a determinat sa fac acest pas îndraznet, a fost claustrul politic în care ne gaseam. Daca nu întreprindeam ceva, înseamna ca noi însine acceptam starea de delicventi politici, asupra carora apasa o sentinta dictata împreuna de Germania si România. Este cert ca cele doua guverne s-au consultat si au stabilit în comun tratamentul ce trebuie sa ni se aplice. Antonescu nu putea împiedica fuga peste frontiera a legionarilor, dar putea sa ceara germanilor sa ne limiteze deplasarile, pentru a nu întreprinde actiuni daunatoare guvernului român. Ministerul de Externe german a fost de acord cu acest punct de vedere, iar Hitler si-a însusit teza lui Ribbentrop. Nu mai era loc pentru alte interpretari, iar politia germana n-a facut altceva decât sa puna în aplicare o decizie a Führerului.

Caracteristica memoriului pe care l-am întocmit a fost ca nu l-am atacat pe Antonescu. Am început cu lupta noastra si cu sacrificiile pentru a determina atasarea României de Puterile Axei. Am subliniat legatura ideologica dintre cele doua miscari si mi-am exprimat afectiunea ce i-o port Marelui Führer al Reichului.

Ajungând la punctul critic al memoriului, acuzatia de a fi provocat noi rebeliunea, am explicat originile ei, fara însa a lovi direct în Antonescu, ci am atras atentia Führerului asupra anturajului nefast din jurul Conducatorului, responsabil de aceasta ciocnire. Am cerut ca prin interventia germana sa se restabileasca colaborarea dintre Miscare si General, indispensabila pentru bunul mers al Statului Roman si pentru garantarea intereselor germane în sud-estul european.

Nu am gasit în arhivele germane acest document, astfel încât nu-l pot reproduce. Memoriul l-am trimis direct Cancelariei Führerului. O copie a memoriului a fost trimisa lui Himmler, împreuna cu o scrisoare însotitoare.

Cert este ca memoriul a ajuns si am avut si raspunsul Hitler, la scurta vreme. Era de o brutalitate care m-a cutremurat. Cum numai eu semnasem documentul, mi se adresase mie cu amenintarea ca daca mai savârsesc astfel de actiuni, risc sa fiu extradat în tara. Declaratiile mele nici n-au fost luate în considerare. Am fost tratat ca un prizonier politic, ce nu are alte drepturi decât acelea ce mi s-au stabilit pe cale administrativa.

Raspunsul nu mi-a venit direct de la Cancelaria Reichului, ci prin intermediul lui Legath, care, la rândul lui, a fost instruit de Generalul Müller sa ma admonesteze cât mai sever.

Stranie atitudine! Noi îi manifestasem Führerului toata dragostea si admiratia noastra, iar el nu numai ca era nesimtitor la declaratiile noastre, dar ne izbea ca si cum am fi savârsit un act ostil intereselor Reichului.

Am tras din aceasta întâmplare, concluzia ca soarta noastra e