H o r i a S i m a . c o m

" Cauza naţională nu se serveşte cu întreruperi, cu absenţe nemotivate, cu vacanţe, ci numai prin permanenţă în efort. "

Cand tara intraga iesise in intampinarea eroului cazut la Majadahonda pe lungul parcurs de la Grigore Ghica Voda si pana la Bucuresti, cand imensele mase de oameni cu sute de preoti in frunte s-au pus in miscare ca sa-l conduca la locul de veci de la Casa Verde, nimeni nu mai putea vorbi de o inmormantare. Disparuse acel aer trist si desert care face atata sila cortegiilor funebre, si chipurile participantilor pareau transfigurate de o lumina suava. Durerea era mare, marturisita in lacrimile care biruiau si cele mai otelite suflete, dar accentele ei de disperare umana, cu intrebarile chinuitoare care sfredelesc constiintele in fata mortii se desfaceau intr-o muzica nedeslusita, venita de undeva din cer. Acea stare de fericire supranaturala care-l inundase pe Ion Mota cand fata-n fata cu Dumnezeu si-a scris Testamentul, poposea acum odihnitor in toate sufletele, multiplicandu-se intr-o intonatie colectiva, intr-un imn de slava, cantat de o multime fara numar. Eroul se imaterializase saltand pentru o clipa toata suflarea romaneasca din lumea preocuparilor marunte in regiunile marilor tensiuni spirituale. Jertfa lui Ion Mota depaseste hotarele inguste ale unei hotarari individuale, devenind un simbol comunitar, o depozitie temerara a constiintei nationale. Peste durerea jertfei se se asternuse triumful jertfei, inzestrand-o cu acea maiestuoasa rezonanta a faptelor care nu mor niciodata. Insisi dusmanii si-au domolit pentru o clipa maniile, coplesiti de frumusetea gestului. O, cati nu ar fi vrut sa fie, in acea zi de 13 Februarie in locul sau in sicriu, ca sa se ridice pe soclul nemuririi, in murmurul de rugaciune al unui neam intreg!
In moartea unui tanar, cu fata si trupul nepatate de stigmatele prevestitoare ale mortii, imaginatia popoarelor din toate timpurile a descifrat un privilegiu ceresc, un semn de indurare al zeilor. Dar ce dar urias i-a facut Dumnezeu lui Ion Mota, luandu-l la Sine, asa cum el a dorit, sa moara in apararea lui Christos.
Au fost pe atunci multi care n-au inteles semnificatia jertfei lui. Si sa marturisim drept, si noi am stat pentru o clipa indoiti, voindu-l mai degraba sa-l avem in mijlocul nostru, pentru nevoile luptei, stiindu-l ca pe cat era de bland in purtari, pe atat era de aprig in hotarari cand onoarea Legiunii era in joc sau viata fratelui sau mai mare in primejdie. Dar acestea sunt socoteli omenesti. Cugetul lui Ion Mota se inarmase cu alte masuratori. Desi un om de legi, un perfect manuitor al codurilor, un spirit abstract, capabil sa urmeze fara gres filiera celor mai grele rationamente, totusi nu s-a lasat inselat de usurintele dialecticii, ci si-a cautat reazimul existentei sale in adevarurile eterne ale vietii.
Ion Mota era un crestin. Dar un crestin hotarat sa traga ultimele consecinte din invatatura Mantuitorului. El era, ceea ce biserica apuseana obisnuieste sa numeasca un credincios practicant, adica nedespartit de altar si de randuielile bisericesti. El insa nu se considera dezlegat de obligatii, fiind numai juridiceste corect in raporturile cu divinitatea, ci s-a straduit sa corespunda si in substanta, in acceptiunea lui intima si nefalsificata, prototipului uman inaugurat de Christos. El chestionase indelung textele sacre, fiind ajutat si de educatia ce o primise de acasa, tragandu-se dintr-o familie de preoti, si descoperise, pe cai care raman taina fiecarui om, cheia de bolta a intregului asezamant crestin: dragostea. Luand ca indreptar cuvintele din Evanghelia lui Ioan: "Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca viata lui sa si-o puna pentru prieteni." (15,13) si cum Christos si-a daruit viata pentru oameni, aratandu-si desavarsita Lui dragoste si prietenie pentru ei, Ion Mota s-a simtit si el dator sa-i stea intr-ajutor lui Christos si sa-l apere, atunci cand o parte a omenirii s-a ridicat cu ura si vrajmasie impotriva Lui.
Folosim si noi ca si Ion Mota din obisnuinta cuvantul de datorie, desi nu este cel mai potrivit pentru a exprima starile intime care l-au indemnat sa lupte pe pamantul Spaniei. Caci datoria implica intotdeauna o nota de constrangere, de porunca. El insa tine sa declare ca n-a fost trimis de nimeni in Spania, ci "ca eu singur am avut cel dintai gandul si dorinta de a lua parte la aceste lupte... Niciodata n-as fi primit sa fiu inlocuit prin altcineva, caci sufletul meu imi cerea si-mi cere implinirea acestei datorii, pe care am si dus-o la indeplinire." (Testament, p.23) Asadar datoria de care s-a simtit legat Ion Mota emana din propriul sau suflet, era expresia libertatii sale interioare, era mai mult acel tumult coplesitor al dragostei sale pentru Christos, care pentru ca e dragoste, adica daruire, manifestare plenara a persoanei umane, nu poate contine nici un element restrictiv sau impovarator.
Jertfa lui Ion Mota are si o semnificatie strict intima. Ne-o marturiseste chiar el, adresandu-se parintilor: "De ce sa va chinuiti prea mult cand eu am sufletul mantuit in imparatia lui Dumenzeu?" Actul de libertate personala, de degajare totala din scoarta egoismelor, avantul omului catre Dumnezeu, nu ramane suspendat intre fiinta si nefiinta, ci se intregeste cu darul pe care ni-l face Iisus Christos in ziua Invierii :dobandirea nemuririi, restaurarea plenara a omului, scoaterea lui de sub timp si din cadrul figuratiei schimbatoare a naturii pentru a fi incorporat in randul esentelor nemuritoare. Acest proces trebuie sa inceapa insa de pe pamant ca sa se poata continua in cer. "Omul doar nu a fost facut pentru a trai numaidecat un numar nu stiu cat de ani, ci pentru a se apropia de Dumnezeu prin faptele vietii sale!" (Testament, p.24). Viata nu e un scop in sine, ci o intrecere, un prilej ce i s-a creat omului pentru a face sa rodeasca investitiile divine din el.
Ion Mota a fost si un luptator nationalist. Inainte de a cadea la Majadahonda, el suferise si sangerase pentru istoria neamului sau. Oare jertfa lui pentru neam si jertfa lui pentru Christos nu vin in contradictie, nu se anuleaza una pe alta? Dandu-si viata intr-o tara departata de tara lui si pentru o cauza care nu atingea direct destinele patriei sale, nu a slabit potentialul creator al neamului sau, nu a provocat un gol teribil in cadrele elitei nationale? Nu stim ce soarta ar fi avut daca ar fi scapat teafar din razboiul spaniol: probabil ca l-ar fi ciuruit si pe el gloantele jandarmilor sau i-ar fi scos sufletul, sugrumandu-l, dar chiar daca n-ar fi impartasit destinul tragic al tuturor celorlalte capetenii legionare, chiar daca prezenta lui ar fi putut da o alta directie evenimentelor de mai tarziu, el nu vedea nimic inainte-i, nici un avantaj, nici un interes, nici o necesitate, nici o vocatie speciala ce ar fi putut sa-l intoarca din drumul sau. "Nu e adevarat, ce spuneau unii, ca, ramas in tara puteam fi mai de folos, si eu si sotii cati am luat acest drum, luptei de acasa. Biruinta morala pe care noi o vom castiga in Spania -cu orice jertfe- va fi mai mare pentru lupta nationala, decat tot ce am mai putea face in restul vietii noastre, ba si dincolo de ea... Acesta e adevarul." (Testament, p.23)
De unde aceasta certitudine? Iata o familie indoliata, iata un neam indurerat, iata o opera politica neimplinita, iata prieteni care il vor plange toata viata. Alegerea nu i-a fost usoara. Pentru a se rupe de toate aceste imagini scumpe, a trebuit sa-i surada de pe promontoriul eternitatii chipul blajin al lui Christos. Si Ei s-au inteles peste vrerea si dorinta oamenilor.
Prin moartea lui voluntara, Ion Mota a ridicat neamului cel mai mare piedestal de glorie. I-a provocat o mare suferinta, deposedandu-l de o uriasa energie, de a putea sa-si arate masura talentelor sale, desi ceea ce a scris e suficient ca sa-i cunoasca puterile lui abisale de conceptie. Dar comparand acest gol cu ceea ce a lasat in urma, cu drumul nou pe care l-a taiat in istorie cu pretul sangelui sau, invatand pe romani sa stea alipiti de Christos si sa-si subordoneze telurile lor nationale dumnezeiestilor randuieli, si cum aceasta idee e un izvor nesecat de putere spirituala, adverindu-se mai ales astazi cand din intreaga tara nu ne-a mai ramas nimic altceva decat cerul ei mistic, trebuie sa marturisim si noi cu Ion Mota: "Acesta e adevarul".
(Vestitorii, Februarie 1950)