H o r i a S i m a . c o m

" Cauza naţională nu se serveşte cu întreruperi, cu absenţe nemotivate, cu vacanţe, ci numai prin permanenţă în efort. "

Remanentele psihologice si propagandistice ale ultimului razboi mondial ingreuneaza considerabil abordarea acestei probleme. S-a facut un complex de prejudecati in jurul nationalismului care pare sa il condamne la un surghiun perpetuu. Discreditul ce s-a aruncat asupra doctrinei nationaliste a avut urmari atat de grave incat simpla mentionare a nationalismului alaturi de crestinism apare in ochii contemporanilor o afirmatie temerara, o imperechere provocatoare de termeni. Lumea nici nu isi mai da osteneala sa se preocupe de raporturile dintre cele doua notiuni. Din capul locului refuza sa le ia in considerare sub acest aspect.

Sunt mai multe cauze care au contribuit la desfigurarea nationalismului in constiinta europeana. Semnalam in primul rand nefasta experienta ce a facut-o Europa cu national-socialismul si fascismul, partide care, odata ajunse la putere, s-au dezvaluit a fi o proiectie politica imperialista. Italia si Germania s-au asimilat de fapt imperialismelor burgheze. National-socialismul si fascismul, ca viziune istorica, erau mult mai apropiate de imperialismele francez, englez, moscovit, habsburgic sau wilhelmian decat de nationalism. O natiune isi pierde dreptul de a vorbi in numele nationalismului, daca in acelasi timp duce o politica de aservire a altor popoare.

National-socialismul s-a facut vinovat si de o alta eroare. A urmarit reinvierea paganismului in mijlocul natiunii germane, intrand in conflict deschis cu biserica. Cercurile adversare nationalismului nu au avut corectitudinea sa circumscrie deviatia national-socialismului cadrului in care s-a produs. Ele au profitat de acest moment ca sa infatiseze ostilitatea national-socialismului fata de Biserica ca un produs tipic al nationalismului in genere, ca un termen evolutiv si intrinsec al acestei ideologii. La eroarea national-socialismului s-a raspuns asadar cu o campanie care depasea proportiile evenimentului. Pentru ca nici o alta miscare nu s-a abatut de la linia crestina. Fascismul a adus des servicii nepretuite catolicismului prin acordurile de la Lateran, iar Miscarea Legionara si falangismul si-au imprumutat principiile lor ultime din crestinism.

Infrangerea statelor nationaliste nu a adus beneficii nici Bisericii si nici Europei, ci exclusiv dusmanului de moarte al amandurora: Comunismul Mondial. Pe langa enormele castiguri teritoriale, Sovietele au reusit gratie unei propagande indemanatic intretinute, sa creeze nationalismului o atmosfera imposibila in Europa. Crestinii si democratii s-au lasat acaparati si depasiti de acest val propagandistic. In inversunarea lor contra Puterilor Axei, ei nu au mai facut deosebire intre esenta nationalismului si accidentele lui istorice, intre excesele unor formatiuni nationaliste si valoarea lui intrinseca, indispensabila si pentru propria lor supravietuire. Comunistii au fost mult mai profunzi si mai consecventi in gandire. Ei au intuit clar intoleranta spirituala dintre nationalism si comunism: atata vreme cat nationalismul nu este extirpat din sufletul europenilor, ei nu pot nadajdui la cucerirea Occidentului. Nu-i nimic mai primejdios pentru comunism decat reactiunile unei constiinte nationale ultragiate de o ideologie straina. Cum comunismul este strain de fiinta popoarelor, trebuie atacata mai intai fiinta acestora, trebuie ca in fiinta lor sa se opereze separatia de nationalism. Odata ce nationalismul se intuneca in constiinta unui popor, dispare personalitatea acestuia, iar ceea ce ramane si se vede nu este decat o masa incoerenta, interesata exclusiv pentru chestiuni materiale, care usor cade victima agitatorilor comunisti. Odata aceasta bresa realizata in armatura spirituala a popoarelor, atat democratia ca forma de conducere a statelor, cat si Biserica, pot fi mai usor dislocate de pe pozitiile lor. Aliatul lor natural, energia creatoare a unui neam, a fost redusa la o slaba palpitatie cu concursul inconstient atat al democratilor cat si al crestinilor.

Ca sa ne dam seama de valoarea nationalismului, trebuie sa facem un efort de imaginatie, incercand sa ne inchipuim lumea asa cum o viseaza umanitaristii extremisti: o masa amorfa, neimpartita in natiuni. Acest peisaj uman nu poate fi decat trist, dezolant, de o monotonie ucigatoare. Nimic decat o reproducere a aceluiasi tip uman, dotat cu aceleasi caracteristici, de oriunde am lua materialul de proba. O cultura uniforma, care nu se mai poate numi cultura, caci toti oamenii ar gandi de pe o platforma comuna. Ideile ar circula cu usurinta. N-ar mai intampina rezistenta, caci n-ar exista o alta viziune a lumii care sa le ia in dezbatere. La aceasta omenire cenusie aspira comunismul.

Splendoarea civilizatiei consta tocmai in multiplicitatea agentilor ei creatori, in diversele impulsuri ce le primeste de la diversele natiuni. Natiunea e fundamentul culturii. Din lumea ei interioara se desprind operele de arta. Artistul, creatorul, este un interpret al tainelor unui neam, care se gasesc exprimate in forma lor cea mai pura in creatiile populare. O natiune inchegata se recunoaste dupa folclorul ei.

Asta nu inseamna sa renuntam la universalitate. Numai ca universalitatea nu se poate atinge eliminand din jocul spiritului natiunile. Dupa cum nu exista o omenire omogena, necompartimentata in natiuni, tot asa nu exista un individ abstract, fara nationalitate, fara apartenenta etnica, sau cel putin fara a fi incadrat unui grup etnic cat de rudimentar. Natiunea participa la formarea persoanei umane, iar persoana umana este tributara natiunii. Un om care se desprinde de neam se amputeaza de una din posibilitatile sale de realizare. Nu e complet si nici nu isi poate complini aceasta lipsa cu ceva. Asimilarea lui de un alt grup etnic se face cu peripetii interioare dureroase si de cele mai multe ori nereusite. A te contopi in mijlocul unui alt neam, e o chestiune de generatii.

Universalitatea adevarata se realizeaza din convergenta natiunilor in Christos. Nu diluarea si contopirea lor intr-o pasta umana duce la universalitate. Exista un punct in care toate natiunile, cu toate talentele, creatiile si culturile lor se intalnesc: Dumnezeu. Particularismele nationale, reunite sub scutul Bisericii, cu toate comorile lor sufletesti, constituie cel mai frumos imn de lauda ce se poate adresa Creatorului si cel mai mare act ce-l poate realiza omul pe pamant.

Christos nu a fost un om fara patrie, un cosmopolit. El a fost un fiu al "poporului ales", adica al acelui popor caruia Dumnezeu i-a dat in pastrare dreapta credinta. Legamantul dintre Dumnezeu si poporul evreu demonstreaza ca Dumnezeu a recunoscut natiunile ca forme permanente de organizare ale societatii umane.

Christos a fost un mare iubitor al poporului Sau. I-a respectat traditiile, i-a dezvaluit taina trimiterii lui pe pamant si a pus bazele Bisericii, facand apel exclusiv la oamenii din neamul Sau. Aceste manifestari ar putea fi catalogate astazi de nationalism. El urmarea ca prin evrei sa se ajunga la universalitatea crestina. S-a intristat si a plans cand a vazut ca evreii nu isi inteleg chemarea: "Cand s-a apropiat de cetate si a vazut-o, Iisus a plans pentru ea. Si a zis: Daca ai fi stiut tu, in aceasta zi, lucrurile care puteau sa-ti dea pace! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tai!" Cum Christos intrupeaza plenitudinea persoanei umane, omul intreg, desavarsit, insemana ca din structura omului nu poate fi eliminata componenta nationala, ca natiunea reprezinta modul fundamental de manifestare al omului in istorie!

Crestinismul nu reneaga principiul national. In antichitate, cand imperialismele predominau in istorie si fiinta neamurilor era vag cunoscuta, textele evanghelice dau intaietate popoarelor. "Mergeti si propovaduiti Evanghelia la toate neamurile" sunt cuvintele ce le rosteste Iisus la despartirea Lui de Apostoli.

Daca analizam raporturile dintre nationalism si crestinism de pe piedestalul sufletului, din interiorul esentialului crestin, care este dragostea, concluzia nu difera. Dragostea nu se poate exercita in abstract, proiectata asupra intregii omeniri deodata. Conditia umana a dragostei nu e identica cu conditia ei divina. Cine afirma ca iubeste intreaga omenire, opereaza cu o notiune. Inseamna ca nu iubeste nimic sau ca confunda spiritul de jertfa cu o reverie dulceaga. Dragostea este o experienta, este un act de traire, dragostea reclama o ucenicie. Asa cum e absurd ca cineva sa declare ca iubeste pe Dumnezeu, cand nu-si iubeste aproapele. E firesc ca iubirea sa se reverse in primul rand asupra acelora pe care ii cunosti si cu care ai crescut impreuna: oamenii din satul tau, din patria ta. Aici iubirea crestina are un camp vast de activitate. Adevaratul crestin nu se gandeste numai la propria lui mantuire. Datoria lui este ca sa ajute un neam intreg sa se urneasca pe drumuri placute lui Dumnezeu, realizandu-se asa cum reclama legile divine. Numai in modul acesta individul se pune in slujba intregii omeniri si numai astfel istoria se sanctifica si se universalizeaza.

Sfantul Parinte, Papa Pius XII. in Epistola Apostolica din 22 martie 1952 adresata Episcopatului, Clerului si Poporului Roman se face interpretul aceleiasi viziuni si armonii etnice a istoriei: "Noi, cei care fata de poporul vostru nutrim sentimente parintesti si inconjuram cu iubire deschisa "pe cei prigoniti pentru dreptate" (Mat. 5.10.), dorim sa sarutam lanturile acelora care, intemnitati pe nedrept, plang si se intristeaza mai mult de loviturile date religiei, prabusirea sfintelor institutii, mantuirea eterna a popoarelor lor pusa in pericol, decat de suferintele proprii si de libertatea pierduta". Sfantul Parinte inalta rugaciuni catre Dumnezeu ca "sa dea tuturor pacea sufletelor, pacea popoarelor, pacea tuturor natiunilor, pacea aceea care sa puna in siguranta sacrosanctele drepturi ale religiei, care apara demnitatea si libertatea de constiinta a fiecaruia, care sa uneasca printr-o legatura de prietenie toate neamurile, fara vreo nedreptate".

Perosana umana, nationalismul si crestinismul sunt valori inseparabile. Ele apartin aceluiasi tot. Orice disjunctie ce s-ar incarcera in sanul lor, orice orientare divergenta a uneia sau alteia, le pune in primejdie pe toate. Comunismul a inteles mai bine decat unii crestini acest adevar. De aceea ataca in bloc persoana umana, natiunea si Biserica. Conducatorii comunisti isi dau seama ca oricare din aceste valori ar fi libera, le resuscita pe celelalte, pentru ca contine germenul celorlalte. Pentru a nivela omenirea, comunismul e obligat sa coboare la orizontala linia verticala de traire individ-neam-Dumnezeu. Trecand la un alt exemplu, convulsiunile politice din Franta, acestea nu sunt datorate, cum se crede in genere, sistemului parlamentar, ci atrofierii constiintei nationale a poporului francez. In Franta exista o dreapta catolica, exista elemente de stanga, dar natiunea e absenta din lupta. Miscarea de dreapta lupta in vadite conditii de inferioritate, fara a fi sustinuta de energiile creatoare ale natiunii. Apelul la aceste energii se cheama nationalism si nationalismul repugna in Franta pana si dreptei. De aceea Franta este condamnata la esecuri continui, atata vreme cat nu isi va regasi echilibrul interior. Prestigiul unei natiuni nu se poate mentine cand cetatenii ei intorc spatele propriei lor istorii.

Criza lumii occidentale este de aceeasi natura. Economia Occidentului este infloritoare si puterea lui militara depaseste cu mult forta blocului comunist. Ceea ce impiedica Occidentul sa se reculeaga in fata pericolului comunist este dezaxarea lui spirituala. Comunistii au reusit sa disloce valoarea nationalista din sufletul occidentalilor. Uriasele zacaminte de energie ale acestor popoare nu sunt chemate de nimeni sa plamadeasca istoria. Stau neintrebuintate. Popoarele se atomizeaza, se descompun in indivizi autonomi - prima etapa pentru a fi inglobati in masa fara nume a viitorului. Biserica insasi este constransa la defensiva, pentru ca nu se poate sprijini pe popoare consistente, inchegate si sustinute de dinamica nationalismului.

Barbatii de stat ai Europei si reprezentantii Bisericii trebuie sa faca eforturi pentru a se elibera de reziduurile propagandistice ale ultimului razboi. Nationalismul autentic inteles -realizarea natiunii conform aspiratiilor ei spirituale si culturale- potenteaza crestinismul, iar crestinismul, la randul lui, exercita o influenta binefacatoare asupra nationalismului, temperandu-l, ferindu-l de a apuca pe cai gresite. In aceste momente de rascruce pentru intreaga lume, Occidentul nu se poate lipsi de elanul popoarelor, pe care numai nationalismul il poate trezi la viata si valoriza pentru binele si mantuirea intregii omeniri.

(Vestitorii, decembrie 1955)