H o r i a S i m a . c o m
" Cauza națională nu se servește cu întreruperi, cu absențe nemotivate, cu vacanțe, ci numai prin permanență în efort. "
ACTUALITATEA LUI EMINESCU
Eminescu se bucură de o actualitate mereu reînnoită. Opera lui poetică l-a încununat cu nimbul nemuririi, făcându-l să renască cu fiecare generatie. Dar Eminescu nu este numai poet. Este si gânditor politic. Sub acest aspect, nu s-a realizat în jurul numelui său acea unanimitate de simtire care l-a consacrat definitiv pe poet.
Controversa a izbucnit încă de pe timpul când îsi scria articolele în "Timpul". Unii n-au văzut în campania de presă a lui Eminescu decât pe scribul de partid, plătit să-si împroaste cu invective adversarii ; altii au explicat vehementa de limbaj a articolelor lui cu începuturile bolii care avea să-i întunece mintea câtiva ani mai târziu ; altii, în sfârsit, le-au pus pe seama temperamentului său pasional, care nu si-ar fi găsit cea mai bună întrebuintare în acest domeniu. Toti acesti critici ai activitătii lui ziaristice socotesc că articolele din "Timpul" dăunează geniului său.
Din fericire pentru memoria lui Eminescu, s-au găsit si multi reprezentanti de frunte ai culturii românesti care si-au format alte păreri despre activitatea lui ziaristică. Scurtu, Chendi, Densuseanu, Iorga, Bogdan, Aurel C. Popovici, Puscariu, Mehedinti, Slavici, Goga si altii - cum ne informează D. Murărasu - se înclină cu aceeasi admiratie si în fata gazetarului Eminescu : "O stranie simtire, umbra geniului te atinge când observi că nici una din marile chestiuni ale politicii românesti actuale nu a rămas neobservată de Eminescu" - scrie Bogdan, - iar Octavian Goga : "Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralitătii nationale cu toate atributele ei logice".
După moartea lui Eminescu, articolele lui au rămas brusc în uitare. Pe cât de sus se ridicase poetul în pretuirea contemporanilor, pe atât de putin interes mai trezea în suflete activitatea lui ziaristică. Într-o anumită măsură, era firească această reactiune inegală a publicului fată de diferitele sectoare ale scrisului eminescian. Risipa zilnică a talentului într-o gazetă este legată de anumite circumstante, de un anumit decor politic, care, schimbându-se, scoate din circulatie si productia închinată cotidianului. Rar sunt gazetarii care rămân în constiinta unei epoci si după ce le-a căzut pana din mână. Dar lipsa de pietate a contemporanilor fată de scrisul lui Eminescu din gazete are si un dedesubt. La disparitia gazetarului Eminescu din constiinta publică au contribuit toti acei politicieni care au fost atacati cu înversunare în timpul vietii lui de la tribuna ziarului "Timpul". Poetul putea fi ridicat în slava norilor, si era bine să fie asa, pentru că ajuta să se steargă din amintire nesuferitul polemist ; în schimb gazetarul, autorul a sute de articole scânteietoare de inteligentă, a fost lăsat să populeze doar arhivele Academiei si nici aici n-a avut pace deplină. Mâini sacrilege au smuls file din colectia "Timpului". .
Abia în 1905, din pietate si îngrijirea lui Ion Scurtu, comoara de gândire eminesciană, împrăstiată în studii si articole, se reintegrează în patrimoniul spiritual al neamului. "Scrierile politice si literare" ale lui Eminescu reprezintă o dată în istoria spiritului românesc ; geniul său complex era menit să dea un nou impuls energiei nationale la începutul secolului al XX-lea. Cum generatia pe care a stigmatizat-o Eminescu cu o nemaipomenită violentă de limbaj se stinsese între timp, privirea cititorului de atunci era mai degajată decât a contemporanilor poetului, câstigase distanta necesară pentru a descoperi dincolo de efemer cheile de boltă ale gândirii lui politice. Eminescu nu era un gazetar de ocazie si nici nu se lăsa surprins de evenimente. El dădea evenimentului interpretarea cuvenită din centrul existential al unei conceptii bine legate, pe care si-o făurise cu pretul unor intense cercetări . Generatia premergătoare războiului de întregire era si mai aptă sufleteste să-i descopere sensul profund al articolelor lui. Ea trăia într-o perioadă care promitea să traducă în fapt tezele sustinute de Eminescu cu 40 de ani înainte.
Studiul lui Murărasu : "Nationalismul lui Eminescu", pus la îndemâna exilului de editura "Carpatii", împlineste toate conditiile unei impecabile prezentări a gândirii politice eminesciene. Dacă e ceva să-i reprosăm , este excesul de eruditie, grija de a utiliza toate amănuntele , pentru a nu săvârsi un păcat împotriva obiectivitătii . Dat fiind importanta subiectului si polemicile stârnite de el, D. Murărasu si-a luat toate măsurile de apărare, pentru a nu putea fi acuzat că s-a lăsat târât în aprecieri de propriul său nationalism. E o călăuză căreia ne putem încredinta, pentru că afirmatiile lui merg din text în text.
Pentru a întelege un sistem de gândire sau o conceptie de viată, esential este să-i descoperim pozitia lui cheie, pentru că toate celelalte propozitii nu sunt decât implicatii ale ei. Rolul principal în gândirea politică eminesciană îl joacă natiunea. "Natiunea e categoria supremă - la Eminescu - care însumează si practicul si politicul si culturalul" constată D. Murărasu în capitolul "Privire sintetică asupra nationalismului eminescian". "Totul, de la complicata organizatie de stat până la mărunta activitate a unui induvid are numai un caracter functional si trebuie să pună în relief vitalitatea natională" (pag.347). Dragostea de neam e o dată imediată a sufletului. O iubim "sans phrase", cum se exprimă Eminescu. Toate gândirile, toate simtirile lui Eminescu converg spre acest punct central : natiunea.
Odată pătruns de acest adevăr, Eminescu explorează fiinta neamului său în toate directiile ei de afirmare. Îndreptându-se spre trecut, admiratia lui se revarsă deopotrivă asupra Romanilor cât si asupra Dacilor. Totusi pe Daci pare să-i aibă mai aproape de inimă, pentru că, în câteva rânduri, voind să arate necesitatea unor schimbări radicale în moravurile publice ale României, întrebuintează expresia că totul trebuie "dacizat". Marile figuri din panteonul istoriei noastre, Dragos, Alexandru cel Bun, Mircea, {tefan, Horia, Iancu se bucură de dragostea lui nemărginită. Aceste vremi trecute sunt pentru Eminescu "veacul de aur" (pag.80). În tovărăsia marilor umbre ale trecutului îsi caută refugiu ori de câte ori vrea să scape de privelistea umilitoare a prezentului.
Din fragedă tinerete a cutreierat toate tinuturile românesti si si-a dat seama că acelasi suflet palpită pretutindeni. Sutele de ani de stăpânire străină n-au putut să altereze caracterele de bază ale Românului. În Bucovina, în Ardeal, în Banat, a întâlnit aceeasi tărănime, cu nimic deosebită de masa românească din Moldova si Muntenia. Eminescu mai are însă si întelegerea de a distinge problemele specifice fiecărei provincii, vibratia lor particulară, provenită dintr-un destin istoric deosebit. Vorbind de Românii din Transilvania spune că nu trebuie să ne mirăm dacă la ei se cultivă cu atâta ardoare patriotismul : "Nu trebuie să râdem de frazele lor patriotice, căci pentru ei, nenorocitii care au vesnic în preajmă "căpcăunii ceia de Unguri" , există întrebări de moarte, la care singuri vor răspunde , deoarece noi, cei din România, ne ocupăm prea putin de ei" (pag.97). Nu e de mirare că produsele literare sunt de mai slabă calitate în Ardeal : lupta pentru păstrarea nationalitătii le absoarbe ardelenilor si bănătenilor o mare parte a energiilor lor. Eminescu nu-i uită nici pe Românii din dreapta Dunării si Macedonia. El aduce aminte guvernelor românesti de datoria ce o au să asigure libertatea religioasă si scolastică acestor Români. Ei trebuie scăpati de aviditatea greco-sârbo-bulgară. "Să ne arătăm demni de încrederea lor" (pag.102).
Concentrându-si interesul asupra statului român înfiintat în anul 1859, descoperă grave deficiente în structura lui politico-socială : aristocratia istorică a dispărut, o clasă de mijloc nu există si nu a rămas decât tărănimea. "Clasa tărănească este natiunea însăsi" (pag.203). Clasa conducătoare e o "pătură superpusă", o plebe politică, formată din "reprezentantii unor rase degenerate". "{i pe când această plebe se înmulteste pe zi ce merge, neamul nobil si drept care cutremura odinioară pământul la un semn al lui Mircea Basarab, sărăceste, scade si moare" (pag.131). El vedea în partidul liberal, partidul rosilor, albia politică în care s-a scurs tot acest val de străini venit de peste Dunăre si din Orient. Partidul conservator avea o altă formatie : el caută să ocrotească si să salveze de la distrugere vechile traditii românesti , dar actiunea lui conservatoare e înnecată pe zi ce trece de pătura suprapusă. Caracteristica acestei pături este "absoluta ei improductivitate" (pag. 134). "Privindu-i", Eminescu se întreabă : ce sunt acesti oameni ? "[ărani ? Nu sunt. Proprietari, nu ; învătati , nici cât negrul sub unghie ; fabricanti, numai de palavre ; meseriasi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar ? Uzurpatori, demagogi, capete desarte, lenesi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boierosi si fudui, mult mai înfumurati decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tării" (pag.134). [ărănimea e singura clasă pozitivă în statul român. Ea munceste ca să întretină un aparat de stat care-o exploatează mult mai crâncen decât vechea administratie. Statul păturii superpuse nu are nici o întelegere pentru starea ei nenorocită. Desi situatia economică a tărănimii nu a evoluat, i s-au pus sarcini noi, pentru a întretine o armată de lefegii care nu-i oferă nici o compensatie si care n-au altă preocupare decât să-si taie o parte cât mai avantajoasă din bugetul tării.
Eminescu dă alarma si asupra primejdiei ce-o reprezintă pentru natiunea română cei 600.000 de evrei - câti se aflau pe vremea lui în România. "Noua aristocratie, formată din ciocoi, din lene a recurs la Evrei pentru exploatarea muncii tăranului" (p.159). Dar Eminescu nu e un antisemit de principii. Nu vede în Evrei un rău în sine. El se opune ca Evreii să capete drepturi egale cu Românii din cauza subredei structuri sociale a noului stat român. "Primejdia revizuirii art.7 nu stă atât în chestiunea evreiască însăsi , cât în starea în care ne aflăm în momentul în care chestiunea se punea" (pag.191. El cere ca o conditie prealabilă rezolvării chestiunii evreiesti îmbunătătirea stării tăranului, formarea unei clase tărănesti puternice. "După ce prin sporirea suficientă a populatiei, cultura pământului, din extensivă cum este, ar avea brate destule pentru a deveni intensivă, am avea timp de a ne gândi si la regularea pozitiei noilor cetăteni de rit mozaic" (p.193). Eminescu crede că elementul evreiesc poate deveni chiar un grup etnic productiv, "folositor patriei lui adoptive" (p.194), dar numai dacă societatea românească va intra pe făgasul civilizatiei adevărate si al neatârnării economice.
Eminescu are o atitudine critică fată de orice influentă străină . El se ridică cu indignare contra introducerii la noi a formelor de viată apuseană si atrage luarea aminte că "viata răsăriteană e condusă de idealuri istorice si religioase demne de atentie" (p.196). Nu crută nici pe Carol I. El ajunge la concluzia că menirea epocii lui Carol Îngăduitorul e trecerea tării în mâna străinilor , e înstrăinarea treptată si sigură a tot ce-i românesc (p.201). Eminescu nu e contra convietuirii poporului român cu alte rase si nationalităti, dar reclamă întâietate pentru elementul istoric : "Nu zicem că sub cerul acestei tări să nu trăiască si să nu înflorească oricâti oameni de altă origine. Dar ceea ce credem, întemeiată pe vorbele bătrânului Matei Basarab, e că tara este, în linia întâia, elementul national si că e scris în cartea veacurilor că acest element să determine soarta si caracterul acestui stat"(p.140-141).
Nationalismul lui Eminescu nu are caracter sovinist, cu toată pasiunea ce o pune în apărarea poporului român. El arată acelasi respect fiintei si drepturilor altor popoare. El întrevedea posibilitatea ca natiunea română să fie salvată printr-o confederatie de popoare în care "egalitatea nationalitătilor si a limbilor pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi un lucru principal, iar formatiunile de state secundar" (p.111), o idee pe care nu o întâlnim nici în cele mai îndrăznete proiecte de federalizare europeană.
Studiul lui D. Murărasu demonstrează că nationalismul românesc nu e o ideologie de dată recentă, importată de peste hotare. Nu începe nici cu generatia de la 1922 si nici cu Miscarea Legionară. Cea mai cuprinzătoare minte a neamului nostru i-a stabilit fundamentele. Spiritelor "progresiste" le va veni ceva mai greu să-l facă chiar pe Eminescu huligan. Există o linie eminesciană, care actionează infailibil în interiorul neamului nostru. Cine nu se împacă cu scrierile politice ale lui Eminescu, cu certitudine că îi lipseste dimensiunea integrală a sufletului românesc.
Astăzi, când comunismul amenintă să ne smulgă neamul din rădăcini, Eminescu - gânditorul politic - trece înaintea poetului. Astăzi lupta se dă pentru însăsi supravietuirea subiectului creator de cultură românească : natiunea noastră. Fără de această natiune nu am fi cunoscut nici magia versului său . Adevărurile politice descoperite de Eminescu ne ajută să ne fixăm coordonatele luptei. Poporul român a ajuns în robia comunismului, pentru că n-a izbutit "să dea expresie fiintei sale proprii". Am lăsat destinul să ni-l făurească altii. Dar tot Eminescu ne învată că lupta în care e angajat poporul român astăzi nu poate sfârsi decât cu biruinta lui : "Legile tainice ale universului lucrează pentru triumful natiunii".
Vestitorii, februarie 1956