• Biografie
• Publicistică
• Cărţi
• Foto
• Video
• Evocări
• Legături
• Contact

HORIA SIMA - OMUL

A scrie despre Horia Sima, succesorul Căpitanului la conducerea Miscării Legionare, -azi plecat dintre noi-, după un parcurs impresionant, plin de emotii, de evenimente care au depăsit puterea de percepere a lor, de afirmare pe plan national, precum si international, prin efortul său de a se face cunoscut lumii occidentale esenta valorilor ancestrale care stau la baza Miscării Legionare, îmi pare oarecum îndrăznet din partea unui soldat al acestei cruciade a românismului.

O fac totusi ca o mărturisire de credintă, a smulge uitării o parte, poate secundară, a vietii sale, dar care prevestea dimensiunea fără egal a personalitătii Comandantului Horia Sima, într-un vârtej de frământări care au marcat din adâncuri istoria noastră.

Si voi începe cu anii tineretii care si-au marcat amprentele pe răbojul vietii mele.

Era în toamna anului 1933, început de an scolar la liceul de băieti "Traian Doda" din Caransebes. Abia împlinisem vârsta de 18 ani si mă găseam în clasa 6-a, când ni se anuntă noul nostru profesor de limba română, în persoana profesorului Nicolae Petrascu, viitorul Secretar General al Miscării Legionare.

La prima oră de curs noul nostru profesor se prezintă : "Eu nu voi sta mult aici, înlocuiesc doar pe un coleg, de o altă dimensiune". Nu ne-a dezvăluit numele, nume pe care îl vom afla abia la începutul anului 1934. Era profesorul Horia Sima, pe acea vreme detinut la închisoarea Jilava, cu multi altii pentru "vina" de a face parte dintr-o organizatie politică interzisă. Interzisă nu de Constitutia tării care garanta libertatea de opinie si actiune, în cadrul legilor în vigoare, ci de guvernantii vremii prin abuz de putere, însusindu-si si atâtea prerogative.

În sfârsit, ajunge si ziua când ne apare la catedră profesorul nostru de română si filozofie, Horia Sima. Un portret al său nu va spune nimic la prima vedere. De statură mijlocie, slab, firav, cu părul vâlvoi si cu ochi vii, cercetători, plini de magnet, care atrăgea - în plus - curiozitatea noastră, completa imaginea unui răzvrătit contra nedreptătii , iesit din temnitele românesti cu aureolă de haiduc. Imaginatia vârstei noastre făcea restul.

Din prima zi ne-a luat în primire ca diriginte al clasei, să ne apere, în caz de nevoie, în consiliul profesoral si a făcut-o cu îndârjire.

Cel mai important însă era omul care încerca să-si apropie tinerii elevi. După figură apărea, parcă, atât de tânăr ca si noi, un frate mai mare. Si-ntr-adevăr, ne împărtăsea din stiinta sa, cu atâta pasiune, că ne-a transmis - în putin timp - din maturitatea gândirii lui, ne îndemna, ne încuraja, ne cerea să ne facem datoria pentru care eram aici, să nu denaturăm notiunea de om. Într-un cuvânt, ne cerea să fim pe deplin responsabili de actele noastre.

Primul incident se produce cu un elev care nu si-a pregătit lectia. Profesorul contrariat, neîntelegând ca un om în toată firea să nu-si asume partea de muncă, se încruntă si-l apostrofează cu un aspru "du-te la loc", profund deceptionat si reprosându-i că a îndrăznit să vină în fata colegilor lui nepregătit. Un bărbat, continuă dânsul, trebuie să fie constient că se osteneste pentru viitorul lui, că părintii săi sacrifică totul pentru ca el să devină o sperantă pentru ziua de mâine, atât pentru ei, cât si pentru tara aceasta care va avea nevoie de el, atunci când va deveni un potential de muncă, de pricepere si - de ce nu - de sacrificiu când ea se va găsi în mare primejdie.

Această morală făcută tânărului elev, om în toată puterea cuvântului, care privea ansamblul clasei , si-a dat roadele ei. Adânc miscat, elevul întors în banca lui, a început să plângă ca un copil necugetat, nu atât din cauza admonestării juste sau a colegilor lui care-i reprosau - din priviri - superficialitatea lui, cât mai ales împotriva lui însăsi , de a se fi pus singur în această deplorabilă situatie. A doua zi s-a prezentat cu lectia bine pregătită, rugând pe profesor să-l asculte, reîntregrând astfel atmosfera de solidaritate a colegilor săi , deveniti maturi si responsabili. Astfel, dojana din ajun justificată s-a transformat într-o mare victorie, atât în ochii profesorului, cât si a clasei întregi, formând de acum un bloc solid.

Paralel cu activitatea scolară profesorul urmărea si un alt obiectiv. Tara se destrăma cu încetul sub manevrele ocultei internationale marxiste, la adăpostul institutiilor legal constituite, transformate si ele în oficine subterane, de unde se complota împotriva integritătii teritoriului nostru.

Prin conferinte în cadrul scolii, cu subiecte extrase din manualele de Logică, materie pe care o preda în liceu, cu participarea publicului a pus bazele unor colocvii de interes national. Astfel, un subiect din manual cu titlul "Evolutie si Revolutie", a stârnit curiozitatea a mai mult de o mie de persoane, într-un oras de abia 12.000 de locuitori, în marea sală de gimnastică a liceului, plină până la refuz si continuată pe largile culoare, si ele pline de lume.

Evolutia - spunea el - este progresul lent, în timp, temeinic, pe când revolutia este răsturnarea prin violentă a ordinii sociale. Noi credem în evolutie, singura capabilă să asigure continuitatea si conservarea valorilor de bază ale natiunii.

Să fi fost această atitudine a profesorului în contradictie cu notiunea de democratie sau să fi avut în germen, tendinte totalitare ? Hotărât nu !, pentru că aceasta era pozitia de politică socială a Miscării Legionare de la începuturile ei.

Conferintele au fost completate cu aparitia unui ziar, intitulat "Tribuna granitei", cu un comitet de conducere format din Horia Sima, avocatul Marchescu, un temut tribun al barei, precum si profesorul de limba latină si greacă, Nicolae Domăsneanu, om de o cinste si de un patriotism exemplar, verisor primar cu comandorul Petre Domăsneanu, unul din martirii Banatului, asasinat de regimul comunist în urma rezistentei armate din muntii Teregovei, împreună cu Spiru Blănaru si alti zeci de eroi a căror fapte de arme vor figura de acum, cu litere de aur în paginile istoriei noastre atât de zbuciumată.

Personalitatea exceptională a profesorului a atras simpatia intelectualitătii micului oras de la poalele Teiusului, un deal împădurit, intelectualii care, într-un moment de destindere, i-au reprosat profesorului initiativa gresită de a se fi adresat mai întâi, muncitorilor si oamenilor simpli, creând astfel un obstacol la aderarea lor la această antrepriză.

"Pentru că numai oamenii simpli - a replicat dânsul - erau preocupati de soarta acestei tări, în timp ce intelectualitatea avea mai mult preocupări personale".

În anul 1937, când curentul legionar luase amploare pe tot întinsul tării, intelectualii caransebeseni au pus de o parte orice complex, decisi să se alăture si ei luptei de regenerare a nefastelor mentalităti care puneau în pericol existenta noastră însăsi ca neam.

Cum Miscarea Legionară era organizată pe cuiburi, câteva din somitătile orasului au dorit să participe la această luptă, constituindu-se în cuiburi. Astfel, directorul liceului, Matei Armas, un liberal de veche dată, al cărui sef de partid era Corneanu, fostul ministru al Agriculturii sub guvernarea lui Ion Brătianu , a primit indicatii de la el, să contacteze pe Horia Sima, în vederea constituirii acestui faimos cuib. Profesorul a acceptat să intre în contact si după multe întretineri pentru a cunoaste mai îndeaproape orientarea politică a Miscării, s-a decis constituirea acestui cuib, fixându-se si data si ora evenimentului, în casa fostului ministru, personalitate de seamă a orasului. La ora fixată, profesorul a fost primit cu masa întinsă, încărcată de bunătăti , asa cum traditia o cerea unui astfel de ceremonii.

S-a mâncat, s-a băut si s-a discutat îndelung. După interlocutorii nosti, cuibul a luat deja fiintă. Profesorul a multumit gazdei pentru aleasa primire si - înainte de a pleca - se adresează celor zece persoane, spunându-le : "Acum am dori să fixăm si data constituirii cuibului nostru, însă fără o altă ceremonie, decât aceea pe care o cer împrejurările dramatice în care se găseste neamul nostru". Toti au rămas fără grai, surprinsi de întorsătura momentului.

Cuibul, cum era de prevăzut, nu s-a mai constituit. Evenimentele s-au precipitat, când dictatura alogenă cuibărită în incinta Palatului a instituit cea mai bestială campanie de crime împotriva Miscării Legionare, soldată cu asasinarea unei întregi generatii - elita de mâine a tării - în frunte cu seful ei, Corneliu Zelea Codreanu.

În decembrie 1944, când am fost parasutat în tara ocupată de inamic ca trimis al Guvernului National Român de la Viena, am regăsit pe acesti intelectuali intrati în panică sub presiunea evenimentelor si nădejdea lor toată se îndrepta de acum, fără rezerve, spre Miscarea Legionară.

Un crâmpei din aceste vremi l-am expus în cartea mea : "Parasutati în România vândută" , volumul I, atestând sincer că orasul Caransebes, unde Horia Sima a lăsat amprentele sale, si-a făcut din plin datoria, culminând cu rezistenta eroică din pădurile Teregovei, precum si din toate tinuturile Banatului - la început - si curând a tării întregi.

Dar să revin la clasa mea uitată de evenimente.

Ca diriginte al clasei noastre profesorul se îngrijora de situatia scolară a fiecăruia din elevii săi. Asa, întorcând foile catalogului, ajunge si la ultima pagină, unde figura si numele meu, Verca Filon.

"Verca! - mă interpelează dânsul - cum se face, că la mine ai note între 9 si 10, iar la matematică doar 5. Sau eu sunt prea generos, sau se petrece ceva care mie îmi scapă ?"

"Domnule profesor, stiind că a doua zi am programată româna, las totul de-o parte, pentru că mi-e rusine să vin nepregătit !". De altfel, la materia lui nu era notă inferioară de 7.

Cum se explică acest sentiment de jenă, chiar de rusine care ne-a cuprins pe toti în fata profesorului nostru ? Un fenomen rar a incitat la elev acest sentiment care se explică prin faptul că profesorul ne considera egali lui, prin maturitate de comportare si responsabilitate. Iată una din calitătile incontestabile ale profesorului nostru.

Primăvara, când înmugureau copacii Teiusului, pădurea care mărginea orasul, plecam cu dirigintele nostru o după amiază întreagă. Ajunsi în pădure ne dădea el tonul cântecului popular "Când eram eu junelas" si continuam apoi, cu alte cântece din folclorul bănătean, într-o atmosferă de chermesă. Îl iubeam toti ca pe un frate mai mare, formând un grup de feciori veseli si fără griji aparente.

Nici partea culturală nu era neglijată. "Le medecin malgre` lui" a fost una din faimoasele piese de teatru a lui Moliere, jucată de noi, elevii lui si care a adunat din nou multimea orasului, într-o zi de sărbătoare. Rolul medicului a fost tinut de colegul meu, Mihut Sever, iar eu pe cel al unui tăran bolnav, căruia medicul îi recomandă drept medicament la boala sa o bucată de brânză, spre nedumerirea pacientului si o explozie de râs a asistentei.

Dar ceea ce a stârnit veselia generală la sfârsit de an scolar a fost dansul national "Căluserul"- pregătit în taină de noi sub conducerea profesorului - în curtea liceului, neîncăpătoare pentru asistenta întregului oras ; am fost primiti cu urale si ovatii prelungi, ca adevărati căluseri. Muzica Regimentului 2 Grăniceri intona melodia, în timp ce noi săltam ca niste saltimbanci, sub aplauze nesfârsite, atât pentru "artisti" cât si pentru "antrenorul" nostru, devenit de acum fiul orasului, descins din "Mândra" Făgărasului.

La Stiintele Naturale am ajuns ajuns la sistemul nervos, unde profesorul Enache Ionescu nu a reusit să mă facă să înteleg această retea foarte complexă a organismului uman. Putin timp după aceea, la lectia de Psihologie, dirigintele nostru ne-a explicat si el misterul acestui sistem. Spre surprinderea mea parcă mi s-a luminat creierul, că am deslusit clar acest nod de tesut. Profesorul nostru avea ceea ce se cheamă - în primul rând - autoritate stiintifică, era foarte bine pregătit -am aflat mai târziu că la examenul de licentă a fost clasat primul pe tară - si una pedagogică, fapt care trezea curiozitatea, asociată unui vădit interes de cunoastere. Orice obiect, oricât de confuz si greu de descifrat, el reusea să-l facă accesibil prin darul său pedagogic, asimilat unei vocatii înnăscute. Ca student am asistat de multe ori la cursurile savantului Nicolae Iorga, foarte împrăstiate, sărind de la un subiect la altul, fără vreo legătură între ele, încât, la sfârsitul orei nu m-am ales cu mult din ceea ce voia să ne inculcheze. La cursurile lui Nae Ionescu, în schimb, era o mare plăcere a asista, claritatea expunerii trezea curiozitatea si deci cunoasterea era vădită .

În primăvara lui 1934, unul din colegii mei de clasă, Bria Vichentie, mă ia deoparte si-mi pune întrebarea dacă as fi pregătit să intru în "mănunchi" , primul stadiu de pregătire înainte de a intra în "Frătia de Cruce" . N-am ezitat o clipă, cunoscând de-acum bine culoarea politică a profesorului nostru de limba română si filozofie. Mai bine de jumătate de clasă ne-am găsit pe aceeasi linie.

La începutul anului 1935, Gheorghe Istrati, seful "Frătiilor de Cruce" pe tară, ne-a luat legământul de intrare în "Frătia de Cruce" a liceului "Traian Doda" din Caransebes, proveniti din "mănunchi", care a durat până la terminarea liceului, în anul 1936, când urma să intru în organizatiile studentesti.

De-acum drumurile mele se întunecau. Logic, ar fi trebuit să continui studiile la Facultate, însă mama, văduvă de război, nu avea posibilitatea să mă ajute să urmez mai departe cursurile superioare. Am intrat functionar la o fabrică de cherestea de la Balta Sărată , aproape de Caransebes, să-mi câstig singur cel putin banii de drum si să pot trăi câteva luni în Capitala tării, până ce voi găsi alte posibilităti de existentă, fie o bursă universitară, fie a da lectii elevilor de liceu.

Era totusi si un avantaj pentru mine si anume, libertatea de a actiona în cadrul Miscării Legionare, fără teama de a fi exmatriculat sau eliminat din toate liceele tării si să mă întorc în satul meu, să fiu privit ca un neisprăvit, risc pe care l-am acceptat atunci când am intrat în prima fază de educatie în spirit national, "mănunchiul de prieteni" .

În fiecare duminică ne întâlneam câteva zeci de camarazi si încolonati cutreeram în cântec satele, anuntând tăranilor că s-a născut o nouă sperantă pentru viitorul lor si al natiei române. Nu voi insista asupra acestei doctrine, nu este subiectul. Cei ce vor să o cunoască, literatura română abundă de documente care tratează acest subiect.

Această situatie nu a durat mult, că într-unul din aceste marsuri am fost opriti, vreo 50 de persoane, de către o echipă de jandarmi sub comanda unui plutonier de jandarmi, însărcinat cu "securitatea" cantonului unde se găsea si fabrica, unde eram si eu functionar. Majorul, cu sediul postului de jandarmi la Borlova, un sat situat la marginea pădurii de unde fabrica extrăgea lemnul, mă cunostea bine pentru că venea des la fabrică, de unde-si completa salariul primit de la Stat cu o primă substantială, pentru "servicii" aduse întreprinderii, condusă de evreul Keller. Nu mică i-a fost surprinderea majorului, când m-a descoperit si pe mine, functionarul mult respectat de el, când venea la birou să-si încaseze tantiema.

A doua zi, luni, inginerul Keller, directorul fabricii, m-a chemat de dimineată în biroul său să-mi "multumească" pentru colaborare si . . . să-mi arate poarta. Majorul român, stipendiat de o întreprindere de alogeni, si-a făcut "datoria" cu promptitudine.

Liber de-acum să-mi organizez viata cum o întelegeam eu, adică să colind satele, fără a fi obligat să dau socoteală nimănui. Si am pornit să batem întreg judetul Caras-Severin, pe frig, pe ploaie, o iarnă, o primăvară si un început de vară, cu profesorul meu si cu Dorca Afilon, un bun prieten, asasinat la Miercurea Ciucului cu alti colegi de liceu.

Îmbrăcati subtire, uneori flămânzi, pe timp de burască, de moină sau zăpadă, nu cunosteam odihna. De câte ori - uzi până la piele, strânsi unul într-altul, frânti de drum, poposeam în casa unui tăran, care auzise de noi si ne-a oferit ospitalitatea, să ne uscăm hainele lipite de corp.

Vestea se ducea repede si curând casa se umplea de lume. Profesorul începea să vorbească de soarta tării noastre, de soarta tăranului român care-si ducea cu greu viata, produsele sale neavând nici o valoare, în timp ce uneltele de lucru al câmpului erau inabordabile, de unde si sarcina datoriilor ce-i apăsa pe umeri. Pretul unei simple coase echivala cu patru-cinci zile de muncă la ogor. Toată industria, încăpută pe mâini străine în majoritatea ei, evreiească, făcea preturile produselor industrializate inaccesibile bietului tăran . Veneau tărani multi să asculte cuvântul, iar profesorul le vorbea cu atâta căldură, de parcă si hainele de pe noi se uscau mai repede. Nu mai plecau, fermecati ore întregi, de înfocata pledoarie a profesorului.

La alegerile din 1937, judetul nostru a ajuns în fruntea tuturor partidelor, timitând în Parlamentul tării pe deputatul Ilie Gârneată, unul din fondatorii Miscării Legionare, gratie acestor tărani care nu si-au desmintit atasamentul lor fată de Miscare, în care vedeau ei speranta de mâine pentru o viată mai bună, mai dreaptă si mai umană. La sectia din orasul Caransebes am fost si eu desemnat ca delegat din partea partidului "Totul pentru Tară" , sectia politică a Miscării, unde s-a obtinut locul întâi fată de toate celelalte partide.

În colindul nostru am ajuns si în satul meu, Petrosnita, unde ne-a primit mama, în casa ei, si ne-a ospătat după traditia de la tară. Seara, rămas numai cu mama, ea îmi spune : "Ăsta-i om bun", referindu-se la profesor. Ce înseamnă un om bun pentru tăranul nostru ? Un om bun este acela în care poti avea încredere, care crede în Dumnezeu si nu face rău nimănui , nu minte, nu înseală, de omenie . . . într-un cuvânt, o fiintă în care Dumnezeu a sădit toate virtutile Lui. Si Horia Sima, pentru mama, o evlavioasă crestină care a pregătit o viată întreagă prescurile (anafora) la sfânta Biserică din sat, era "un om bun".

După sase luni de la plecarea mea în exil, simtind că nu mă va mai vedea, în momentul când era să-i "iese sufletul" care trebuia să se urce la cer - după credinta crestină - ultimul ei rămas bun de la feciorul dus departe i-a fost :"Mor împăcată , că stiu că Filon, feciorul meu, este cu al lui ortac". Acest ortac era Horia Sima si ea avea încredere în el, că mă va proteja.

Sunt simtiri care nu înseală si ea a intuit, cu multi ani înainte, calitătile acestui om, a prevestit parcă destinul tumultos al lui Horia Sima, pentru că omul drept este întotdeauna lovit, că el va parcurge un drum greu, dar sublim.

E mult de-atunci, aproape o viată de om. Profesorul meu din acea vreme si-a urmat destinul, si-a împlinit o misiune pentru care a fost hărăzit - în volbura atâtor furtuni, agresiuni venite din toate părtile, până si din partea unor soldati, camarazii lui, să se adeverească zisul că numai cei buni sunt chemati pe drumul calvarului, semănat cu satanice pânde, dar si sublime împliniri.

Azi, când odihna din urmă i-a potolit neastâmpărul , trebuie să constat, cu împăcarea de sine, parcurgând o viată, că simt o profundă liniste de a fi împărtăsit , alături de profesorul meu, Horia Sima, clipe de neuitat, prin muntii atâtor suferinte, trecând prin pădurea cu fiare sălbatice sub chip de om si - nu rareori - prin mlastina deznădejdii.

Dumnezeu mi-a îngăduit să ajung până aici si - din adâncul inimii mele - îi sunt recunoscător de a-mi fi dăruit zile grele, dar si de neuitat, în cursul acestei vieti.

Fie ca generatia care va veni, să înteleagă la timp rostul atâtor jertfe. Să nu lase să ne piară Neamul sub multiple si ucigătoare complicităti !

"Există o relatie strânsă între gradul de trăire al legilor sociale în constiinta unui popor si strălucirea culturii lui. Culturile care s-au ivit înainte de crestinism dovedesc că popoarele din antichitate au făcut eforturi îndrăznete pentru a descoperi legile eterne care guvernează societatea. Dar numai cu venirea lui Hristos ordinea socială a fost purificată de falsuri si ridicată la categoria permanentelor istorice. Crestinismul, anulând multiplicitatea de zeităti si culte, prin proclamarea existentei unui singur Dumnezeu, a înlesnit neamurilor, despărtite până atunci în clanuri religioase, să se recunoască si să se regrupeze în comunitătii nationale. Crestinismul nu a dat semnalul cosmopolitismului în lume, cum i s-a aruncat adeseori învinuirea, ci a reprezentat factorul decisiv în procesul de individualizare etnică al maselor umane.

H.S., Doctrina legionară.

de Filon Verca