• Biografie
• Publicistică
• Cărţi
• Foto
• Video
• Evocări
• Legături
• Contact

DOUĂ DIN ÎNCERCĂRILE HĂRĂZITE COMANDANTULUI

După asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, primul gând al legionarilor a fost să-i sancţioneze pe cei ce ordonaseră asasinatul, şi nu să-i găsească un succesor. Dacă pentru orice altă formaţie implicată în lupta politică, preocuparea ei principală, fiind încă în doliu după cel ce a condus-o, ar fi fost să-l înlocuiască degrabă pentru a preveni eventuale dereglări în mecanismul organizatoric şi să reintre în competiţie cu o nouă strategie, starea de spirit înăuntrul Legiunii era cu totul alta. Pentru legionari, numai simpla intenţie de a umple golul rămas prin dispariţia fiinţei căreia îi purtau un cult superior oricărei alte făpturi omeneşti, constituia o impietate. Prin pierderea Căpitanului, năruindu-se tot ce năzuia el să facă pentru seminţia omenească şi neamul românesc, ceea ce în cugetul lor echivala cu o zdruncinare a ordinii lăsate de Dumnezeu, legionarii simţeau că printre alte acte care puteau restabili această ordine, li se impunea cu întâietate, ca o poruncă supremă, pedepsirea autorilor morali ai asasinatului.

Dar alături de toate aceste împrejurări şi poate mai mult decât oricare alta, pe legionari îi tulbura în aşa măsură gândul de a-l înlocui pe Căpitan, încât, ştiind că va fi comparat cu el, nimeni dintre ei nu îndrăznea să înfrunte această comparaţie. Toţi se simţeau mult prea mărunţi ca să exercite demnitatea suverană în Legiune după el. Aşa se înţelege de ce acela care va conduce Mişcarea Legionară 53 de ani, şi numai moartea îl va răpi de la cârma ei, a fost luat pe neaşteptate când Forul Legiunii, reunit într-o şedinţă solemnă, în ziua de 6 septembrie 1940, l-a declarat urmaşul Căpitanului. Ar fi să-l credem nesincer ori străin de problematica din epocă a Legiunii, dacă ne-am închipui că noul ei conducător nu fusese preocupat până atunci de necesitatea confirmării cuiva în fruntea organizaţiei legionare. Fără să se gândească însă că el însuşi va fi această persoană, întreprinsese acţiuni în ultimul an şi avusese manifestări suficient de elocvente, care să-i dea relief în faţa lumii legionare. Se cunoştea bine temeritatea luptei pe care o declanşase împotriva regimului carlist, iar preţul substanţial pus de aparatul represiv pe capul lui, aşa cum nu pusese pe capul nici unui alt legionar, a avut darul să-i releve intransigenţa şi cultul nemăsurat pentru memoria Căpitanului, şi chiar să-l desemneze ca pe un virtual succesor al acestuia. Arestarea lui dramatică, la capătul unor peripeţii expuse morţii în chinuri, şi apoi ieşirea aproape imediată din arest şi anchetă pentru o audienţă la rege, urmată de numirea ca ministru şi, numai după câteva zile, de demisia lui senzaţională, au contribuit să-l situeze în prim planul actualităţii publice şi legionare. Iar, ca o culminaţie a reuşitelor lui, materializată în alungarea lui Carol al II-lea, l-a promovat hotărâtor pentru cea mai înaltă funcţie în cadrul Legiunii.

Pătruns, pe de o parte, că instituţia spirituală şi politică făurită de Căpitan reprezenta ultima nădejde a ţării, dar pe de alta, pus pe gânduri de situaţia dificilă a cadrelor ei lipsite de aportul elitei masacrate în prigoana care abia se încheiase, şi avizat asupra duşmăniilor de care va avea parte, e lesne de imaginat câtă stăpânire de sine şi ce înaltă conştiinţă a misiunii asumate i-au trebuit lui Horia Sima, să nu se resimtă de aceste poveri în deciziile lui de Comandant al Mişcării Legionare şi să înfrunte cu dârzenie viitorul.

*

* *

S-ar fi putut presupune de unii observatori superficiali, şi nu erau puţini, că prin reintrarea ei oficială în viaţa publică, după dislocarea regimului carlist, realizare ale cărei merite îi reveneau aproape integral, Mişcării Legionare i se deschisese un drum larg pentru a guverna. Şi poate că aşa era de aşteptat şi părea normal să fie, dar realităţile ostile de pe teren au impus evenimentelor cu totul alt curs. Obstacolele de care s-a izbit, - de fapt, lovituri primite pe neaşteptate, - au avut două origini: una directă, din partea generalului Antonescu, şi a doua indirectă, din partea Germaniei naţional-socialiste. La ele s-au adăugat impedimentele care ţineau de starea ţării în urma pierderii unei treimi din teritoriul naţional, necesitatea imperioasă a rostuirii populaţiei fără cămin şi mijloace de trai, care se revărsase în ţară neputând să rămână sub o stăpânire străină şi reorganizarea urgentă a tuturor sectoarelor domeniului public, destrămate după o îndelungată gestionare iresponsabilă. Iar redresarea situaţiei în complexitatea ei, înainte de a se agrava iremediabil, nu era posibilă decât cu ajutorul forţelor legionare, greu însă zdruncinate şi ele după recenta prigoană, şi a căror readucere la plenitudinea lor, pretindea un travaliu susţinut şi nuanţat.

Pare greu de înţeles, dar probabil că în urma unei stări de fapt instaurate de Căpitan, căruia îi revenea în exclusivitate să găsească soluţii pentru totalitatea problemelor mari ale Legiunii, ele s-au concentrat atunci la fel şi asupra recent confirmatului ei Comandant. El era, de asemenea, ţinta principală a exceselor, chiar a acceselor de reproşuri şi incriminări pe care i le aducea generalul. Tot el trebuia să stăvilească valul de îngrijorare şi pesimism care se întinsese peste ţară, deşi combaterea acestei dezolări nu intra în aria ministerelor conduse de legionari. Şi în reorganizarea Legiunii apăruseră, de altfel, dificultăţi inevitabile agravate de circumstanţele vitregi interne şi externe existente atunci. Dar în pofida impedimentelor întreţinute de general şi exploatate de al treilea Reich, guvernarea la care Legiunea doar colabora cu titlu secundar, a dat roade în scurt timp. Nu era vorba numai de revigorarea morală a naţiunii şi înlesnirea contactului ei până la o formă fraternă cu organele de stat, contact până atunci anevoios. Dezideratul asimilării statului în naţiune era pe cale să se îndeplinească conform raportului firesc între aceste două entităţi. Constituia nu mai puţin o problemă de prim ordin ameliorarea traiului de fiecare zi, exprimat în standardul de viaţă al cetăţeanului. Cât de satisfăcător ajunsese acest standard, o demonstrează economiile bugetare de 5.700.000.000 lei (la valoarea leului de atunci), obţinute în numai trei luni.

Accelerarea ritmului de lucru în serviciile publice şi evidenta creştere a prosperităţii generale constituiau pentru Comandant surse de mulţumire care-i mai domoleau amărăciunile pricinuite de conducătorul statului şi de conspiraţia adversarilor tradiţionali ai Legiunii. Îi procura, de asemenea, o adâncă bucurie consolidarea structurilor legionare a căror amploare şi rezonanţă naţională îi dădeau Legiunii importanţa şi prestigiul unei instituţii. Dar ea avea şi îndatoriri faţă de Căpitan şi de şirul luptătorilor ucişi de năimiţii dictaturii exercitate mai bine de doi ani, cu o ură patologică împotriva a tot ceea ce reprezenta duhul adevăratei Românii şi năzuinţa afirmării ei strălucite. Trupurile legionarilor asasinaţi, presărate pe tot întinsul gliei româneşti şi ascunse în pământ, de bună seamă, fără slujbă creştinească şi cruce la căpătâi, ca şi ale acelora ce abia li s-a mai găsit cenuşa, trebuiau înmormântate cu ritualul şi la locul cuvenit. Îndeplinirea acestei îndatoriri făcea parte dintr-un program mai cuprinzător de reaşezare a marii familii româneşti în rânduiala vechilor tradiţii. Opera de rezidire a ţării începută cu o neabătută energie, - travaliu care includea cooperarea tuturor straturilor sociale şi categoriilor profesionale, - contopea într-un ansamblu organic particularismele locale. Această lucrare a fost adusă la zi prin cadenţa sufletească instituită de-a lungul şi de-a latul ţării de către Legiune, tinzând totodată să se reconstituie şi să se regăsească ea însăşi pe sine. Peste ţară se revărsau zorii unei alte vieţi. Era de crezut că Horia Sima se afla în faţa unui edificiu care se înălţa cu certitudinea dăinuirii până departe în timp.

După lovitura de forţă dată de Antonescu, care era pe punctul să se întoarcă împotriva lui dacă n-ar fi primit ajutorul armatei germane, concretizat în somaţia adresată Mişcării Legionare de a părăsi teatrul de confruntări, tot ceea ce construise Legiunea cu nelimitată dăruire dar nu şi cu îndeajuns de prevenită bună credinţă, s-a prefăcut în pulbere. O nouă prigoană a început, de astă dată sub auspiciile puterii şi statului pentru care Legiunea suferise prigoana anterioară şi irecuperabila pierdere a întemeietorului şi Căpitanului ei. Din nou legionarii trebuiau să se împrăştie şi să se ascundă, îngânduraţi că vremea nu-i arăta ţării româneşti semne favorabile. Comandantul apuca iarăşi drumul pribegiei, fiind urmărit de copoii lui Eugen Cristescu, al cărui stăpân ordonase să fie arestaţi toţi oponenţii lui personali, "de la Horia Sima până la ultimul borfaş". Aflându-se în faţa unei vrăjmăşii care s-a arătat mult mai câinoasă şi perfidă decât o putea crede în cele mai negre presupuneri, - mai cu seamă că venea din partea omului cu care încercase să colaboreze cinstit, în virtutea faptului că amândoi aparţineau aceluiaşi popor, - şi făcut prizonier tocmai de statul şi organizaţia politică de la care aştepta instaurarea unei ordini europene pe adevărate baze naţionale, este de înţeles sfâşierea sufletească în care fusese aruncat. Pentru acest stat Legiunea suferise cea mai grea pierdere cu putinţă şi lovitura ce-i fusese dată constituia o dramă pe care trebuia să o îndure decenii la rând neamul românesc şi întreaga Legiune.

În aceste împrejurări, fără să renunţe a se hrăni cu viziunea proiectată peste vremuri de Căpitan, Horia Sima continua să creadă nestrămutat în împlinirea ei, deşi circumstanţele politice şi militare îi închiseseră ermetic orice orizont, ca într-o celulă cu oblon la fereastră şi ziduri de fier.

Omul de astăzi e asediat din toate părtile de nenumărate erezii religioase, filozofice, politice si stiintifice, cu scopul de a-l face să-si uite originea lui supranaturală si menirea lui pe pământ. S-a dezlăntuit o adevărată vânătoare după om, pentru a-l prinde în capcana acestor erezii. Dacă scapă de o primejdie, alta îl pândeste mai departe, încât putini sunt acei care scapă teferi din această bătălie zilnică cu dărâmătorii de suflete. E suficient să ne asvârlim ochii în vitrinele librăriilor ca să vedem câte miasme nu exală cărtile ce apar. Apostoli improvizati, de tendinte dubioase, se apropie de oameni cu aparentul interes de a-i educa si a-i face fericiti. dar în realitate, toate aceste secte, scoli, directii nu aduc nici o mângâiere omului, lăsându-l mai dezorientat si mai disperat decât era mai înainte de a fi îndoctrinat cu >noile adevăruri< .

H.S. Ce este comunismul ?

Problema persoanei umane a fost radical si definitiv rezolvată de Iisus Hristos. Numai în viata Lui o întâlnim realizată în toată frumusetea si plenitudinea. Nu mai e nevoie să vagabondăm prin domeniile întelepciunii omenesti, ci doar să ne sfortăm să întelegem pe divinul Maestru si să-I urmăm exemplul, folosindu-ne de Gratia Divină si de scutul ocrotitor al Bisericii.

H.S. Ce este comunismul ?

 

de Mircea Nicolau