H o r i a S i m a . c o m

" Cauza naţională nu se serveşte cu întreruperi, cu absenţe nemotivate, cu vacanţe, ci numai prin permanenţă în efort. "

PUTIN SI MULT DESPRE HORIA SIMA .

În singurătatea mea amară de acum, aud glasul lui blând : >De ce plângi ? Nu sunt eu fratele tău mai mare, nu trebuie ca eu să stiu, ca să pot să-ti opresc lacrimile ? < . El stăruia să-i spun si eu nu puteam, aveam o timiditate care mă oprea să-i destăinuiesc motivul. Si nu erau decât fleacuri , copilării. O, Doamne! Ce bine era când puteam plânge pentru nimicuri.

Trebuia să-l fi cunoscut bine, să fi stat lângă el multi ani sau să fi stat departe de el, cu conditia să fii om de bună credintă, ca să poti vorbi despre el. Nu e dat oricui să poată vorbi despre Horia Sima si mai ales nu poate vorbi despre el cel ce nu are puritate sufletească. Dacă ne-am mărgini la câteva rânduri ar fi foarte usor să spunem cum se spune în general de marii oameni carte nu mai sunt. Si am începe asa : Horia SIMA a fost un om dotat de Providentă cu o inteligentă vie, cu un suflet de adevărat crestin, cu o amabilitate înnăscută, dar mai ales cu o clarviziune în tot ce gândea, în tot ce înfăptuia si mai ales în ceea ce priveste destinul neamului nostru. Dar spunând acestea spunem atât de putin încât nu ajutăm pe cei ce ar dori, pe cei care ar vrea din toată inima să-l cunoască, desi nu l-au văzut vreodată în viata lor. Eu, cu sfială si cu pasi domoli, mă apropii de el să nu-i tulbur meditatia în care permanent era adâncit. Horia SIMA purta si poartă un nume frumos si parcă predestinat a fi ce a fost si ce va rămâne mereu legat de istoria atât de frământată a secolului nostru. E bine să ne apropiem de el cu încetul, fără zgomot, pentru că el e printre noi, ne aude, ne simte, să nu-i tulburăm gândirea care si acum arde în candela istoriei, căci simt că nu i-ar plăcea să mă vadă intrând în intimitatea sufletului său.

Copil deosebit, născut din părinti deosebiti, Silvia si Gheorghe SIMA, profesor si director de liceu la Bucuresti. De o inteligentă sclipitoare, Gheorghe Sima avea doi prieteni buni : pe George Cosbuc si pe Alexandru Vlahută. Deasemeni profesorii Ion Clinciu si Popa Liseanu îl apreciau si se bazau pe stiinta, pe darul lui de predare ca si de conducere. Dar cu cei doi prieteni semnalati înainte mai sorbea câte un pahar de Cotnari într-o cârciumioară de pe strada Romană, acum Mihai Eminescu, unde si geniul României, rezemat în coate la o măsută rotundă, cântase doine, sorbind licoarea parfumată a viilor românesti.

Horia, copil mic fiind, când încă gângurea, era luat adesea de o soră a mamei, baroneasa Elena Iosif Onciu, care-l iubea nespus de mult. Ea avea obiceiul, când avea oaspeti, dintre care nu lipseau niciodată Iuliu Maniu si dr.Hatieganu, să-l aseze în mijlocul unei mese mari, ovale, ca pe cel mai pretios dar. Ceea ce îi uimea pe toti invitatii era privirea lui îngerească din ochii lui mari, albastri, care-i urmărea cu mult interes mai ales când vorbeau, răsucindu-si capul după fiecare vorbitor. Ce era atunci în căpsorul lui, nimeni nu poate sti, dar ceva se petrecea. Mai măricel fiind, se sparge în aceeasi casă o vază de cristal la care mătusa tinea foarte mult. Ca s-o împace i-a compus o baladă intitulată >Balada vazei de cristal< si astfel a adus linistea în casă. Moare o pisică iubită de toti pe care o chema Titinel. Horică îi face si ei o baladă care a avut darul să oprească lacrimile.

Dacă mă gândesc bine cum sunt alti copii, el nu a fost copil, a fost un înger. În clasele urmate la liceul >Andrei Saguna< din Brasov si la >Radu Negru< din Făgăras , în afară de ghiozdan mai avea la el si o tăscută specială în care îsi ducea mâncarea pentru ora 10. Dar nu el o mânca, ci o dădea unora dintre colegi, care nu aveau ce să mănânce. Alături de locuinta lor la Brasov, locuia o familie lipsită de mijloace materiale si care avea o fetită mai mică decât Horia. Ei bine, ca să poată ajuta pe vecini el a găsit un fel delicat de a le oferi câte ceva : bomboane, zahăr, prăjituri sau pâine. Dar cum ? În curtea casei lui era o masă de grădină, pe care aducea toate bunătătile ce le găsea prin bufet, le aseza frumos după sortul fiecăreia, făcea bani din hârtioare anume pentru cumpărături, pe care le dădea fetitei împreună cu un clopotel, cu care să sune ca si când ar intra o doamnă într-o boltă (atunci toate prăvăliile aveau usile cu clopotel). Si astfel fetita, în chip serios, desi era o joacă, golea prăvălia ducând bunătătile acasă la ea. Toate le stiu de la o altă soră a mamei, baroneasa Sabina Stoiculescu, o fiintă bună ca pâinea caldă, care si ea avea slăbiciuni pentru Horică. Se vede că era înzestrat cu acest dar de a fi iubit, căci toti copiii sunt drăgălasi si plac, dar el nu numai că plăcea tuturor, dar era si foarte iubit. Tanti Sabina mi-a povestit o întâmplare, care i-a provocat multă emotie si spaimă. Horică, fiind mai măricel, e trimis să facă o cumpărătură (nu mai stiu ce). Trece un ceas, trec două, trec zece. Horică nu mai vine. Panica-i cuprinde pe toti. Ce să fie ? Ce s-a întâmplat ? Toti ai casei plâng. În sfârsit, când disperarea era la culme, Horică apare obosit, nemâncat. >Unde ai fost ? De ce ne-ai tinut în starea asta atâta vreme ? < . El, frânt de oboseală se asează pe un scaun si spune că a parcurs pe jos toată Calea Mosilor si alte străzi comerciale ca să găsească o firmă românească. Si asta nu din resentimente, ci dintr-o curiozitate de copil, căci copil era atunci. Dar lipsa de resentimente, relative la acuza ce se aduce Miscării Legionare că e antisemită, a dovedit-o toată viata lui. Mă mărginesc la un singur exemplu : Îmi cere un discurs al lui Ovid Densusianu de estetică literară, >Limba lui Eminescu< care nu se găsea si eu îi spun că l-am promis unei colege, Beca Herscovici. Numai că i l-am promis, nu că i-l dădusem . El, în marea lui întelegere sI bunătate , nu s-a supărat, cu toate că Beca Herscovici era evreică. Nevoia lui de afectiune si-a manifestat-o în dese si diverse chipuri. Când era mic, tot tanti Sabina îmi spunea că după ce îl culcau în camera lui, nu trecea multă vreme si venea în camera lor si se aseza între ei. Numai atunci putea dormi, mângâiat de tanti si de unchiul Dimitrie. Asta se petrecea foarte des. Tanti îmi povestea multe modalităti în care Horică încerca să afle cât de mult este iubit.

Ce să mai vorbim de studii. Primul în clasă, primul în liceu toti anii, primul la universitate. A luat trei licente : în filozofie, în litere si în drept, toate Magna cum Laudae. Toti profesorii lui, P.P.Negulescu, Nae Ionescu, Rădulescu Motru, P.P.Panaitescu, Ovid Densusianu, Ion Aurel Candrea, G.G. Antonescu si altii, dar absolut toti îi spuneau să nu se mai prezinte la examene că nu mai au ce să-l mai întrebe.

Eu n-am întâlnit în viata mea un om mai bun decât el. Toti colegii lui, dacă purcedem din copilărie si până la terminarea studiilor, absolut toti veneau la el să-i ajute la studii, iar el pe toti îi ajuta cu atâta bunăvointă fără să ceară nimic de la ei, încât au rămas adânc impresionati până la vârste înaintate. Bunătatea lui nu poate fi exprimată în cuvinte. El a iubit credinta si neamul românesc până la ultima fibră a sufletului său si a inimii sale. Desigur că-n filele istoriei se va consemna că în 1940 după sfârtecările pe care România a fost silită să le suporte, Horia SIMA, făcând parte din guvern a primit sute de mii de refugiati din provinciile cotropite de dusmani, oferindu-le adăpost, ocrotire, conditii de viată si locuri de muncă pentru a-si reface viata lor după dezrădăcinare. Iar în 1944, fiind presedintele Guvernului National Român de la Viena, când teritoriul României a fost invadat de hoardele bolsevice, a oferit celor care s-au putut refugia, un ajutor material si sufletesc, pentru ca ei să-si poată continua existenta în acele conditii vitrege. Bunătatea l-a întovărăsit toată viata. Eu n-am auzit din gura lui un cuvânt aspru, urât, dureros. Nici de dusmanii lui, de care - slavă Domnului - n-a dus lipsă, n-a spus nimic jignitor si atunci când plină de grijă pentru el, i-am spus : >Ai multi dusmani !< el, foarte calm si chiar cu un surâs mi-a răspuns : >Am si prieteni multi !< .

Chemat fiind de genialul Nae Ionescu propunându-i să-l facă asistentul lui, a refuzat pe motivul bine determinat că Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul, după ce-l făcuse comandant legionar, i-a dat Banatul spre organizare legionară, făcându-l sef al acestei regiuni unde era profesor de filozofie si de limba română la Caransebes. Si după cum s-a văzut, Banatul a fost fruncea la alegerile din 1937. Viluca, sotia lui, când vorbea de timpul petrecut acolo, nu uita să spună de fiecare dată că Horia mai mult era plecat decât acasă, asa că erau foarte putin împreună.

Era prea inteligent, după cum reiese si din rândurile anterioare, pentru a nu cunoaste si a nu-si preciza linia fată de destinul neamului, ceea ce l-a făcut la o vârstă tânără să intre în Miscarea Legionară fără ca cineva din familie să fi stiut. Pleca deseori pe înserat si noi toti credeam că-si face plimbările lui zilnice. De fapt adevărul l-am aflat târziu. Si când ? Când prigoana împotriva legionarilor era cumplită, când mureau atâtia tineri nevinovati si când toti din familie trăiam clipe grele în emotii, în rugăciune , în spaimă. Era prea bun încât nimeni nu rămânea fără un sfat întelept. Era milos, sărea în ajutorul oricui, devotat, îndatoritor. Avea o mare sensibilitate afectivă încât nu-i rămânea nimic străin din zbuciumul si durerea altora. Era prea muncitor ca să fi lăsat ceva din lucrurile lui neterminate, sau să fi avut măcar putin timp pentru ceea ce altii socoteau scopul principal. Dar mai ales era un gânditor fără odihnă. Chiar când vorbeai cu el, aveai impresia că privirea lui trece prin tine ca printr-o perdea, mai departe, într-un adânc, într-o depărtare pe care n-o puteai descifra desi răspunsurile lui erau precise. El nu cunostea interesul personal ci al altora (a se vedea articolele scrise în ziarul >Tribuna granitei< ce apărea la Caransebes si la care a avut o intensă activitate publicistică).

Amintiri, amintiri . . . ar fi multe de spus. Îmi povestea adeseori unchiul nostru, profesorul Ilie Beleută de la Academia Teologică din Sibiu, unde detinea trei catedre, despre copilăria lui Horică. Asemeni regelui Lear, acest unchi a dat miezul portocalei tuturor nepotilor, păstrând pentru el coaja.

Născut la Bucuresti, Horia îsi petrecea vacanta fie la Brasov, fie în comuna Mândra din judetul Făgăras, unde se-ntâlnea cu vechii lui prieteni de joacă, care de pe atunci îl considerau seful lor si-l iubeau într-atât încât nu s-ar mai fi despărtit de el. Dar serile minunate de la Brasov, pline de aerul muntilor, când Horică aducea sala de operă în casa noastră ! . Avea un glas frumos, cald si cânta mai mult arii din Traviata si Rigoletto. Eu, copil, fredonam după el stâlcind cuvintele (le stiu si astăzi stâlcite). După luarea celor trei licente unchiul a vrut să-l trimită în Franta, la Sorbonna, pentru desăvârsirea studiilor, dar el a refuzat pentru motive inventate de el, căci adevărul era înscrierea în Miscarea Legionară, si plecarea - chiar pentru continuarea studiilor - ar fi echivalat cu o dezertare. Din banii ce-i dădea unchiul, ca si din cei din bursa Astra, de care se bucurase si Octavian Goga, nu cheltuia fără rost, ci numai pentru anumite nevoi, ajutând în felul acesta si pe altii. Reproduc din spusele unchiului :

->Nu stii, frate Ilie, ce nepot ai< îmi spunea adesea profesorul Purice de la liceul Radu Negru din Făgăras . >Să am un asemenea copil as fi cel mai fericit om din lume. El nu este primul din liceu, ci este zeul liceului< . Nu stia bunul profesor ce daruri să-i facă, cum să-l mângâie, cum să si-l apropie.

->Va scăpa Horia din prigoana asta sălbatică ? < întreba unchiul pe profesorul universitar Silviu Dragomir, care adeseori l-a scăpat pe Horică din arestări.

->Acest tânăr , care cu atât elan a păsit pe drumul spinos al luptei nationale, înzestrat cu o inteligentă ascutită, cum să nu scape ? < răspundea calm dar hotărât profesorul.

Adaug eu că Providenta l-a salvat din atâtea si atâtea trădări si pericole.

În preajma lui aveai întotdeauna o emotie puternică, răscolitoare, desi atât persoana lui cât si ochii lui aveau în ei ceva oblăduitor. Si glasul îi era cald, prietenos, cu privirea senină care emana raze de încredere. Dar ceea ce întrece omenescul e că si pe dusmanii lui, pe care-i cunostea prea bine, îi primea alături cu aceeasi căldură si bunăvointă fără nici un gând dusmănos, fiind sigur (si avea perfectă dreptate) că timpul va sterge aceste focare care i-au pricinuit multă suferintă. Păcat că Miscarea Legionară, această Uniune Sfântă care a dat atâti martiri neamului românesc, a putut include în ea si unele suflete cu instinctul trădării. Sotul meu, inginerul Ion Busuiocescu, îmi spunea : >Când îl văd pe Horică îmi bate inima de parcă ar vrea să-mi iasă din piept< . >De ce ?<, întreb eu mirată de spusele lui. El îmi răspunde cu sinceritate : >Am fost în cabinetele multor ministri si niciodată n-am avut nici cea mai mică emotie, pentru că-i stiam pe toti necinstiti si lipiti de fotoliile ministeriale numai pentru interesul lor. Cu el, cu Horică, e altceva. Când îl văd, puritatea lui mă impresionează<

Au trecut cincizeci de ani în care am fost despărtiti si bunul Dumnezeu ne-a ajutat să trăim miracolul revederii noastre. Unde ? Pe tărâmul Spaniei, care a fost tara cea mai primitoare pentru legionari si unde îsi dăduseră viata, în apărarea credintei si a lui Iisus Hristos, Mota si Marin. Am fost departe unul de altul, dar gândul meu mânat de puterea dragostei îl urmărea si nu de putine ori simteam când primejdia se apropia de el. În 1991 la revederea noastră, într-una din zile l-am întrebat : >Cănd vii si tu în tară ?< . El, senin, dar poate cine stie ce gândea, a ridicat bratul drept spre cer si cu degetul arătător mi-a arătat de unde vine răspunsul. Si am înteles. Si n-a ajuns să calce pământul lui drag, să-si mai vadă odată leagănul copilăriei si al tineretii lui pe care tot în fragedă tinerete i-a fost dat să le părăsească. Nu mi-a împărtăsit nimic din suferintele lui, de hăituirea permanentă, de boala gravă a sotiei sale. La plecarea din Spania d-l Nae Rosca cu simtămintele ce i le purta mi-a spus : >N-am întâlnit un om asemenea lui. Să-ti îngrijesti 15 ani sotia cu devotament, cu blândete, cu dragoste, fără să ridici tonul vreodată sau să ti se miste un nerv pe fata ta, dovedeste devotamentul si tăria lui sufletească< . Asa era el. Se aseza la masa de scris si Viluca - asa-i spunea el si toti care o cunoscuseră- îl striga : >Horia, piciorul drept pe stângul< si Horică imediat >Da, dragă < (era vorba de o paralizie) si revenea la masa de scris. Din nou aceeasi chemare : >Horia, stângul pe dreptul< . Si asa se scurgeau ceasurile încât te întrebi când a mai putut asterne atâtea pagini când fiinta lui dragă era atât de suferindă, când hăituirea nu înceta, când chiar unii dintre legionari interpretau gresit actele lui si când te gândesti că în ciuda atâtor suferinte conversatia cu el era atât de plăcută, atât de caldă, marcată uneori si de un umor fin. Valentele lui sufletesti bogate si variate i-au creat un optimism robust. Nu i-am cunoscut vreo duritate.

Fiecare metal îsi are gradul lui de topire. Asa si cu cei ce au suferit chinuri groaznice, pe care nu le-au mai putut suporta si numai asa se explică cedarea lor. Dar la Horică gradul de topire n-a existat decât odată cu sfârsitul.

Odată, în Spania, când mergeam toti trei către casă : el, vărul nostru, avocatul Dimitrie Popescu si eu, la un moment dat, desi spunea ceva cu mult elan, strigă : >N-o ucideti !< . Mi-a bătut inima. Nu stiam ce se întâmplă. În fata noastră o gânganie mică ducea o povară mai mare decât ea, pe semne puilor ei, si Horică, văzând-o , a strigat ca nu cumva fără voia noastră să o călcăm. Am ocolit-o cu grijă. Mila lui mergea de la om la om până la ultima gânganie a pământului. Ne întâlneam duminica în Biserica Catolică din Torre, dar numai după ce se oficia slujba, căci el se aseza mai departe de noi. Îsi avea locul lui si ne-am dat seama că pentru el rugăcinea ce o făcea în lăcasul sfânt era ca o taină.

Eram împreună cu sotul meu, inginerul Ion Busuiocescu, în anul 1941 la Câmpulung-Muscel, foarte mâhniti după lovitura de stat dată de generalul Antonescu în luna ianuarie a aceluiasi an pentru a distruge Miscarea Legionară. Nu mai stiam nimic de Horia. Întâmplător avea loc si congresul profesorilor sub presedentia domnului profesor Napoleon Cretu, secretar în Ministerul Învătământului , un om în adevăratul sens al cuvântului, de o inteligentă deosebită, de o cultură bogată si de o bunătate fără margini. În afară de numerosi profesori si profesoare erau si doi delegati străini, unul al Italiei si unul al Germaniei. Am avut marea bucurie de a întâlni multi profesori pe care i-am avut în timpul liceului ca doamna Zoe Teoharie Racovită, care mi-a fost alături din clasa întâi primară, când era institutoare, până la terminarea liceului, căci între timp a devenit profesoară si chiar inspectoare. Ea era una din putinele fiinte care vorbind despre Horia lăcrima si spunea cu sinceritatea ce o caracteriza că el este un om rar între oamenii de cultură ai tării. Domnul profesor Virgil Arbore, care făcuse parte si din echipa profesorală a printului Mihai, se apropie de noi cu multă căldură în holul hotelului supraaglomerat de profesori. Ne cunosteam bine, venise în casă de multe ori si stătuse de vorbă cu Horia si nu de putine ori convorbirile lor se prelungeau în timp. Mă întreabă, bucuros că mă vede :

->Ei, ce face fratele dumitale ? <

Eu, la început de viată, timidă cu atâta lume în jur, răspund :

->Cum, nu stiti ? <

->Ce să stiu ? <

->Fratele meu e Horia SIMA< .

->Vai, cât am gresit fată de acest om < răspunde el cu glas tare. Trebuie să retractez tot ce am spus rău despre el, fiindcă l-am cunoscut bine si stiu ce valoare culturală, istorică si nationalistă reprezenta el pentru tara noastră < .

Nu stiti si nu veti sti vreodată, domnule profesor, ce tonice au fost cuvintele dumneavoastră în acele zile atât de apăsătoare pentru mine.

În ceea ce-l priveste pe domnul profesor Napoleon Cretu ce pot spune ? Cu toate că el cunostea situatia noastră de ostracizati, eu si sotul meu eram invitati deseori la masă si în toti anii următori ne-a vizitat cu aceleasi sentimente de frătietate si în aceeasi comuniune de idei.

Domnul profesor Victor Papacostea, pe care l-am avut profesor tot timpul liceului, când ne întâlnea, ne spunea cu prietenie :

->Să fiti mândri că aveti în familie un om ca Horia SIMA < .

Directorul Gheorghe Chirilă din Ministerul Culturii a spus tuturor că nicicând n-a avut în minister un ministru de valoarea lui Horia SIMA, iar toti functionarii au rămas profund impresionati de eleganta tinutei lui, de delicatetea si de grija ce avea pentru ei, desi era la o vârstă foarte tânără. O prietenă, un copil cu suflet mare, Cecilia Musica, îmi spunea că scurta lui trecere prin acest minister a făcut chiar pe oamenii de serviciu să plângă la plecarea lui, deoarece nu fuseseră tratati cu atâta bunătate si delicatete niciodată.

La examenul de capacitate, presedinte fiind academicianul Ion Petrovici, sfârsind interogarea lui Horia, spune fată de toată comisia : ->N-am întâlnit un tânăr mai inteligent si mai bine pregătit de când prezidez asemenea comisii. Dacă spun că va ajunge prim-ministru n-am spus nimic. Răspunsurile lui dovedesc acea profunzime de cultură si de gândire pe care eu nu pot s-o definesc < .

Si numele celor ce l-au cunoscut, pretuit si iubit poate continua. Adaug pe părintele Nectarie de la mânăstirea Sâmbăta de Sus, unul din >Haiducii Dobrogei< care afirma că Horia a fost trimisul lui Dumnezeu pentru a continua lucrarea începută de Corneliu Zelea Codreanu. Si adevărul este că el a fructificat capitalul de jertfă al Căpitanului , al întregii Miscări Legionare pe plan istoric si politic în folosul neamului românesc.

Horia SIMA a fost un luptător neobosit în misiunea ce i s-a încredintat chiar de către Căpitan. Într-o zi destinată convorbirilor cu legionarii din tară. Intră în cabinetul lui Corneliu Zelea Codreanu si Horică. Cei ce asteptau încep să se nelinistească. Oare de ce stă atât tânărul acesta ? Tânărul iese si pleacă repede. Atunci un legionar, care stătuse si el de vorbă cu Căpitanul mai înainte îl întreabă : >Căpitane, cine este camaradul cu care ai stat de vorbă două ceasuri ? <

->El e omul meu de zile grele < , răspunde Căpitanul răspicat < .

Si vorbele lui Corneliu Zelea Codreanu au fost profetice întrucât cu toată suferinta îndurată timp de 53 de ani, cu toate politiile secrete după el, după o suferintă în familie, după o luptă dusă zeci de ani din tară în tară, din continent în continent si în ciuda atâtor dusmănii. Horia SIMA a avut si timpul să reflecteze asupra problemelor vietii, ale neamului, ale societătii. A arătat cu prisosintă cât poate fi de statornic unei idei, unui tel, unei credinte. Si dacă a fost atât de răbdător si modest, atât de lipsit de îngâmfare, nu înseamnă că multe săgeti veninoase primite si de la cei pe care-i iubea si-i pretuia, nu i-au îmbolnăvit inima. Nici de boala lui de inimă nu ne-a spus nimic la fericita, miraculoasa si prea scurta întâlnire după 50 de ani pe pământul Spaniei. De abia în anul 1994 am aflat aceasta de la domnul Târlea si printul Sturza care i-au fost permanent alături.

Papa Sixt al IX-lea l-a numit pe Stefan cel Mare >Atletul lui Hristos < ; Blas Pinar îl numeste pe Horia >Cavalerul de Fier al Crestinătătii si Mesagerul celor mai Înalte Idealuri Umane < . Eu cred că Horia SIMA, binecuvântat de Dumnezeu, a întruchipat viitorul acestui neam, căci a purtat în el dragostea fată de Dumnezeu, de neam, de pământul românesc, de aproapele, si a rămas credincios unui crez pe care si l-a asumat din fragedă tinerete. Si ceea ce binecuvintează Dumnezeirea nu poate pieri niciodată

Faust Brădescu , intelectualul de clasă si credincios camarad al lui Horia SIMA, spune undeva despre el :

>. . . .om plin de suflet, de întelegere crestină si dragoste de neam, rar întâlnit în istoria lumii < .

Dacă lui Horia SIMA i-a lipsit luna mai a tineretii si vietii sale, i-a rămas în schimb eternitatea. Jertfa lui de o viată arde si va arde necontenit în candela istoriei românesti, si nu numai, si nimeni nu va avea puterea să o stingă vreodată.

PENTRU TINE

Era prea mare-a ta lumină

Încât cei ce priveau din umbră

Căutau în ea doar vină

Si strigau că raza-i sumbră.

Si cu sapa fără preget

Loveau în cuvânt si-n faptă,

Nestiind că-n al său cuget

E-a Divinitătii soaptă.

Din glasul tău iesit-a miere,

Din sufletu-ti numai iertare,

Dar în a inimii unghere

Suna a ta sacrificare.

Multi în jur simteau hoteste,

Te-ar fi ucis ca sol divin,

De nu i-ar fi tinut ca-n cleste

Puteri ce doar din tării vin.

Drumul Golgotei l-ai urcat

Fără geamăt si suspine,

Au fost si multi ce te-au urmat,

Pietrisul îl făceai rubine.

Luptând mereu si cu folos,

N-aveai ca tel decât să-nvii

Doar slava Crucii lui Hristos,

Rotundul Sfintei Românii.

Că Dumnezeu te-a fost ales

Ei stiind, n-au vrut să stie . . .

S-au rătăcit pe drum ades,

Tu ai rămas în vesnicie.

Multumesc acelora care au luat initiativa publicării acestei cărti care cuprinde portrete ale lui Horia SIMA, pornite din atâtea inimi si din atâtea minti luminate si le mai multumesc că mi-au dat si mie prilejul să spun câteva cuvinte despre el. Le multumesc si acelora care îl dusmănesc si a căror ură nu încetează nici acum, convinsă fiind că si această ură va obosi odată si că pietrele nu se aruncă decât în pomul care are roade.

Doamne, îti multumesc că m-ai născut sora unui asemenea om si pentru tot ce ai presărat în calea mea.

de Adi Călin