• Biografie
• Publicistică
• Cărţi
• Foto
• Video
• Evocări
• Legături
• Contact

Întâlnire la Berlin în vara anului 1942.

"Grad legionar este rezultatul procesului de desăvârsire interioară la care ajunge un legionar la un moment din viata lui".

Aceasta era formularea pe care ne-o dădea Comandantul, în casa lui Petre Ponta, la Berlin, -cu ocazia unor mici prelegeri cu privire la politica tării si a Miscării si în special la greul drum al devenirii legionare-, pentru un grup de camarazi, pe atunci tineri sub treizeci de ani.

Domnul Petrascu, seful garnizoanei din Rostock, alegea grupuri de patru,cinci legionari pe care îi trimitea clandestin la Berlin unde era Comandantul.

Clandestin, pentru că noi , legionarii refugiati din tară, eram tinuti de Reichul german în domiciliu obligatoriu la Rostock, iar Comandantul la Berlin. Domiciliul obligatoriu prevedea obligatia de a nu părăsi localitatea fără permisiunea autoritătilor , permisiune care se putea obtine numai în cazuri deosebit de grave. Îmi amintesc de un singur astfel de caz : camaradul Toader Ioras, fiind grav bolnav de plămâni , a fost internat într-un spital.

Prelegerile prin care Comandantul ne transmitea frământările sale interioare păreau atunci ancorate în abstract si teorie.

Asa ni se părea nouă comparatia ce-o făcea între obtinerea unui grad legionar si obtinerea unei distinctii militare pe câmpul de luptă ca urmare a unui moment de exaltare a simtului patriotic convertit într-o bravură. Dar încordarea maximă de vointă si credintă a acelor clipe rămâne , pentru cei mai multi, după ce momentul crucial a trecut, o amintire a unei culmi pe care a atins-o odată si de pe care apoi a coborât în cotidian.

La fel recordul pe care îl bate la un moment dat un sportiv este de fapt realizarea unei clipe, meritoriu fiind mai mult antrenamentul asiduu, decât performanta însăsi .

În Miscare, ne spunea Comandantul, obtinerea unui anumit grad mărturiseste despre capacitatea de dăruire la un moment dat .

La această stare de dăruire se poate ajunge prin trăirea continuă, ascendentă si virtuoasă, cu jertfirea permanentă de sine, sau prin zvâcnirea spre lumină a adâncului omenesc spre înnobilarea lui.

Este de fapt dorinta de a te păstra mai departe, măcar pe linia orizontală, dacă nu urcătoare.

Astfel - spunea Comandantul - gradele legionare , sub apăsarea timpului scurs si a vremilor crâncene, pot coborî sub intensitatea de trăire a clipelor care le-au marcat cândva viata, în timp ce legionarii mai tineri, obisnuiti cu exercitiul continuu de perfectionare, se pot situa la un moment dat chiar pe o pozitie superioară.

Nu trebuie acest lucru să ne mire si să ne descurajeze, fiinta umană - si legionarul deci - nu poate avea totdeauna o existentă rectilinie ; în drumul lui pot apărea si sinuozităti , totul este revenirea la normal ; Căpitanul ne învată :

"Ai căzut ! Te ridici, plătesti si mergi, cu fruntea sus, mai departe ".

Respectul pe care îl datorăm acestor oameni va fi afirmativ, văzând efortul lor pentru revenire.

Se poate totusi ca rosi de patimile lumesti, orgolii, interese, pierderea credintei în biruinta legionară, neputintele vârstei, revenirea lor să nu mai aibă loc sau să vină prea târziu. Oricum, bilantul vietii unui legionar se face în ultima clipă a existentei sale, când se poate ridica chiar până la treapta sfinteniei, sau să cadă.

Ce rămâne după el ? Viata lui de luptă, cantitatea de jertfă adusă în slujba Neamului si a Legiunii, pentru a le asigura perenitatea .

Cantitatea de jertfă globală, rezultat al însumării jertfei fiecăruia în parte, depusă la picioarele Atotputernicului , este pretul pe care trebuie să-l dăm Divinitătii pentru ca Neamul nostru să supravietuiască, să crească si să se mântuiască. Deci jertfa celor care au căzut cândva, la vremea când trăiau cu maximă intensitate s-a contabilizat atunci si trebuie pretuită, cu dreaptă măsură, căci jerrtfa nu moare, nu se degradează ci rămâne, ca si dragostea, în eternitate, un fluid invincibil mai tare decât orice.

Comandantul pregătea atunci plecarea sa la celălalt pol al Axei pentru a alerta pe Mussolini si prin el pe Hitler, de greseala gravă care se făcea de către germani, care, în înaintarea lor triumfală, nu se sprijineau de loc pe miscările nationaliste.

Cu o intuitie perfectă, Comandantul îsi prefigura cele ce vor urma după plecarea lui la Roma si ne pregătea.

În adevăr, după ce s-au alertat de disparitia lui, am fost scosi în fata mitralierelor si amenintati cu împuscarea dacă nu ne desolidarizăm de el.

În fata acestei presiuni si amenintări au cedat câtiva, din nenorocire oameni de vârf : C. Papanace, Mille Lefter, Ilie Gârneată si alti câtiva.

Cei mai putin importanti - ca noi - am rezistat, amintindu-ne de cele spuse de Comandant. Nu ne-am deznădăjduit si le-am păstrat respectul cuvenit si celor care ar fi putut fi pentru noi "piatră de poticnire".

În momentul când ni s-a dat răgazul de gândire a ne desolidariza si după ce unii se dăduseră deoparte din rânduri, aveam certitudinea că ne vor împusca si atunci, ca o ultimă reactie românească , a izbucnit din piepturile noastre cântecul legionar "Sfântă tinerete".

Nemtii strigau din răsputeri : "Ruhe ! Ruhe !"(tăcere), dar cântecul se întetea si îi acoperea.

Cei care ar fi trebuit să tragă în noi ne priveau cu ură, dar si cu admiratie ; până la urmă nu au tras si spre dimineată ne-au băgat din nou în barăci .

Nu li s-a făcut celor care nu trecuseră proba credintei si unitătii legionare nici un repros, însă ei însisi se simteau stingheriti printre noi ceilalti si îi vedeam îndepărtându-se .

Actiunea de intimidare si încercarea de dezbinare pe care o trăiserăm atunci nu a fost prima si nici ultima, căci de-a lungul a aproape doi ani, Wilms, seful Gestapo-ului care ne avea în grijă, a făcut nenumărate încercări de a determina masa legionară să se desolidarizeze de Comandant. Una din ele cu final chiar tragi-comic a fost când a ordonat ca toate tablourile oamenilor politici să fie înlăturate de pe perete. Atunci noi am dat jos tablourile lui Hitler, Himmler, Goebels, etc, dar l-am păstrat pe al Comandantului. A fost un scandal mare care s-a aplanat cu greu.

Trăind zi de zi cu noi, Wilms - seful Gestapo-ului - deveni intrigat de tot ce vedea si a vrut să înteleagă si el doctrina legionară. Drept care a început să citească si căuta să pătrundă comportamentul legionar.

Probabil că în intimitatea lui psihică s-a produs o ruptură, căci în final a înnebunit si striga mereu cu fortă si obsesie : "Trăiască Legiunea si Căpitanul" si cânta cântece legionare.

După ce lucrurile au intrat într-un ritm normal, cei care fuseserăm trimisi de domnul Petrascu la Comandant, am deslusit tot tâlcul sfaturilor pe care el ni le dăduse cu vreo câteva luni înainte si am înteles marea lui dragoste legionară, grija pentru noi de a nu ne poticni, dar si marea lui previziune, căci toate s-au desfăsurat asa cum el le anticipase.